Cuprins
Un sentiment
Balada sinelui pierdut
Poemul celui neîndrăgostit
Poemul stingerii de zîmbet
La nunta fără stele
Cîntec pentru tăcut
Eu am murit în prima mea carte
Cuvinte de stare
Dimineaţă deşertică
Poem nepoem
Nimic din umbra ta
Amintiri se-ntorc
Poem zărit printre gene, precum profilul de marmoră albă-ntr-o umbră
Rîuri care ar fi trebuit
Monolog
Imagine de postulat
Sufocarea titlului de către puncte
Pretenţios şi neterminat
Nebănuita chemare
Jertfa unei iubiri
Trimiterea în universul din piatră
Poem de înserare
Nu mai am somn
Poemul de piatră
Poemul unei seri de noiembrie
Poemul străbătînd în cuvinte
Poem îngreunat de cuvinte
Floare de lumină
Poemul oraşului vechi
Mersul pe cele trei puncte
Poemul colindătorului
Înţeles la moarte
Marea găsire
Spusă prietenilor
Mersul pe puncte
Tremurul ideii este încărcat de iubire precum acela al lacrimei
Poem dăruit printre gene
Prinderea fluturelui aşezat pe cuvinte
În genul romantic de azi
Adevărul cuvintelor mele
Pînză
Se va vorbi o limbă
Balada sensului nespus
Cuvîntul interior
Poemul stelelor negre
Nu vreau să mor o dată cu zeii
Priviri
Punct aruncat dintr-o mînă
Poemul cu desăvîrşirea
Deprins cu socialul
Peisaj
Răvaşe
Amintirile răscumpărate
Asumarea cuvintelor, zadarnice multe
Poemul celui care va tăcea
5 mărturisiri convenţionale ale lui Marius Marian ŞOLEA de pe vremea cînd se credea poet
Poem de încheiere
Un sentiment
Rămăşiţa urmei mele în cuvînt
nu va spori ruina,
nici nu va şterge praful de pe săbii.
va ridica pe mîini doar pelerina sfîşiată
şi-apoi cu alte pietre o va acoperi.
iar tîmpla zării nu va fi împinsă,
nici neajuns, nici moarte
nu va desolemniza momentul
urcării pe scară
a păsării cu aripile frînte
şi picurate cu ceară.
doar graiul ei va mai muşca urechea nopţii
şi-o stea va coborî în lacuri la priveghi.
cîte un copil grăbit îşi va întoarce capul
şi va lovi cu băţul
oglinda
în care se mai strîmbă cerul...
Balada sinelui pierdut
Venit obosit din jocul mişcării,
cu ochiul întors în determinarea ei,
un umăr lipesc de idee
şi nu sprijin cuvîntul,
ci lumea...
e lumea pierdută în clipă,
e lumea pe care o caută istoria
plîngînd.
un singur sens al ei
eu l-am găsit în mine
şi mîna mea,
ce închisese ochii stelelor şi beznei,
alungă acum
femei profilate
în apusuri de soare.
tăcerea lor nu rîde, nici nu plînge.
din nevîrste, ele vin mereu
la întîlnirea mea
cu moartea.
Poemul celui neîndrăgostit
Sărut picioarele goale
şi pierdute în iarbă,
căutate de timp...
tineri alergînd îndrăgostiţi,
voi sînteţi sensul
cuvintelor mele
care manîncă secunde răsărite în urmele voastre.
pe spatele stîncii
din mijlocul ierbii
se aşază noaptea la odihnă,
iar eu vă aştept
în privirile ei sclipitoare.
mai am pentru voi răsăritul
şi strigătul luminii pierdute,
îndrăgostiţii mei cu trupuri uitate
în spatele nopţii.
treziţi în poemele mele,
vă întoarceţi şi-mi spuneţi,
ca dintr-o oglindă,
să tac...
e mult mai bine pentru noi
să ne laşi îmbrăţişaţi, dormind,
aşa cum sîntem,
împlinitori ai firii lumii.
îndrăgostiţii mei,
eu doar vă sărut picioarele goale,
pierdute în iarbă...
Poemul stingerii de zîmbet
Rup rochia cea albă de la nunta
lumii
cu îngerul morţii
şi mîna-nvechită se schimbă
în arbori sărutînd pămîntul.
văd razele luminii alergînd
cu viaţa la sîn
prin tot universal,
în stări diferite de timp.
arborii mîinii mele văd ceruri
şi păsări care coboară pe ei,
arbori cuminţi, care nu storc orizontul,
nici luna aceea scăpată din pumn.
La nunta fără stele
Eu n-am fost lovit,
eu doar am mîngîiat cu pielea obrazului meu
acea palmă.
cu femeia printre clipe
mă pierd în cuvintele mele.
ea tace de atunci,
ea tace de parcă aşteaptă lumea
să se nască din nou.
ea tace cu ochii aceia rătăciţi
sub vălul de mireasă a lumii,
cu ochii aceia prea trişti
ca să vadă
cum cădeam în faţa ei
din propria mea umbră...
Cîntec pentru tăcut
Nu mai plîng în umbra
arborilor goi,
nu mai caut răspunsuri
care mor în noi...
şi nu cînt cuvinte
care să mai spună
aprigului soare:
astă clipă, noapte bună!
sînt azi întors
din mersul lumii,
tot universul se opreşte
cînd trag cu disperare timpul
din braţele humei...
tot universul se închide
cînd se deschide ochiul meu
şi-ncep a bănui mişcarea
că-şi caută locul morţii
în trupul unui zeu...
haide, inimă neghioabă,
mai saltă înspre astre,
umilă bucată de carne
în spaţii sihastre!
Eu am murit în prima mea carte
Eu am murit în prima mea carte...
întors azi din chipul tău,
mă tot duc spre marginile lumii
şi ţin cuvîntul în mînă
ca pe-o torţă.
zîmbesc spre gheţarii aceştia
şi mă gîndesc ce moarte dulceagă
au poeţii
cînd li se mărită, pe rind, toate iubitele
pe care le-au avut,
cînd triste se-ntorc la soţii lor
care nu vor şti nicicînd de ce cîştigă ei
confruntarea cu timpul.
deasupra frunţii mele
se odihneşte cerul alb,
de pe care
s-au şters cuvintele
pe care ar fi trebuit să ţi le spun
zadarnic...
Cuvinte de stare
Cuvintele mele care poartă în ele
despărţirea mea de lume
au bătut la uşa voastră şi au cerut
să vă privească chipul,
să-mi spună apoi
cu ce chip să plec...
m-am dus înăuntrul unei clipe
şi m-am aruncat în adînc...,
pe palmele uscate de moarte
ale vremii.
nu s-au strîns,
dar nici nu mă aruncă.
vă iubesc, oameni,
şi mă uit la voi precum ideea la cuvînt.
Dimineaţă deşertică
Poemul scurs pe nisip
din sînge şi din privirea nopţii
s-a despărţit de mîna care-l tremură.
sărută azi o lume
în rostogolire de păreri.
tremur tînăr,
rostogolire hidoasă
şi vers riscant
măsurînd eternitatea
se schimbă în aripă,
în înălţarea de iertare-a lumii
şi cu marginile ei
loveşte clepsidrele goale.
iar versurile toate se transformă în aripi.
şi stelele stingîndu-se încet privesc
poemul de aripi...
tăvăliţii cactuşi, prea jos acum,
în imensul galbenei zădărnicii secate,
au prins acele mîini osoase
iesind dintre dune
să ofere sărutul copiilor născuţi
cu feţele zgîriate...
Poem nepoem
Arcul dobîndirii morţii -
ce armă ciudată-ntre oameni,
ce armă banală în ei!...
Empusa
urcă precum o leoaică de piatră
pe o piramidă a lumii
şi reuşeşte să plîngă.
bătrînii aud
că de multe ori copiii
sînt ironia disimulată a femeilor
faţă de bărbaţii lor...
zîmbind mă întorc
în sufletul meu.
cu mine cu tot este şi mai gol...
Nimic din umbra ta
Nimic din umbra ta
nu mai e umbră a trupului meu.
îmbrăţişată de ochi,
precum un ţipăt la-ntîlnirea
cu singurătatea morţii,
tu nu poţi întinde mîna...
chiar şi timpul şi-ar grăbi atunci
mişcarea.
cu rochia de mireasă ruptă,
tu treci
în acest început de furtună...
să nu tresari cînd fulgerul
îţi luminează
puţin
din existenţa lumii...
Amintiri se-ntorc
Amintiri se-ntorc în experienţele vieţii
şi-ale respirării
precum nişte pantere străpunse,
zărind în orizont sîngeriu
zbaterea naturii.
îngenunchiaţi precum lumina
peste trupul lor,
ucidem zeii din noi
ca să trăim apoi un timp
al morţii lor...
şi al nerostirii noastre.
din propriile umbre
ne ridicăm iubitele
şi plecăm cu ele de mînă...
Poem zărit printre gene,
precum profilul de marmoră albă-ntr-o umbră
Mă priveai din întoarcerea mersului tău
cu ochii aceia tîrzii
precum răsăritul aşteptat
cu spatele lipit de nisip.
eu mai pierdut în frig,
tu mai pierdută în moarte,
mai pierdută chiar decît alergarea mea
tensionată
în timp
ori în mîinile mele cînd te-am lăsat jos.
m-am simţit rupînd acele rădăcini
care-ţi legaseră umbra
pînă sub fruntea mea...
fă-te arbore-n toamnă, ai zis,
tu nici o pasăre nu vei răni,
vor veni în braţele tale
şoptindu--ţi
c-au împărţit cerul
şi că bucăţi din el
ţi-au adus pe aripi...
am rupt,
am sfîşiat cuvintele
să ies
din aceste imagini...
Rîuri care ar fi trebuit
Rîuri care ar fi trebuit
să fie lacrimile soarelui
în această mare şi rotundă noapte
poartă pe ele către trupul meu de stîncă
acele mîini rupte
din femeie...
mi-e dor de propria mea inimă
părăsită departe,
mi-e dor de profilul acela
zărit undeva
la o fereastră ca o despărţire de viaţă.
mi-e dor de lacrimile mele
tinere
schimbate acum
în îmbătrînite cuvinte.
Monolog
Înaintea mîinii mele
se tînguie de el însuşi
un univers modificat de om.
atingerea mea nu-i ucide
impresia
şi marea, tîrziu,
îmi mişcă degetele
amorţite
la ţărmuri.
focul central s-a stins
de lacrima înţelepţilor
rezemaţi
de clipa prin care lumea
li se strecoară în gînd.
această prea lungă poveste
n-ar fi trebuit să mi-o fi spus
în aceste cuvinte.
Imagine de postulat
Din acest punct al meu subiectiv
de vedere,
cel mai trist cuvînt pentru rostirea
morţii
nu este nimic altceva decît numele meu.
dar eu
mereu
o sfătuiesc să tacă
şi a încetat să strige, parcă.
vino, mamă, să-ţi arăt
cum o mîngîiai pe Moarte pe gură...
Sufocarea titlului de către puncte
Pot atinge marele animal în blana căruia
grăbiţii oameni îşi construiesc timizi,
inconştienţi, istoria.
în blana aceea este totul,
de la Adam cel exilat şi căutat în Iad
şi pînă la bărbatul democrat, poliglot
şi viril.
tu, bărbate, te tot duci cu femeia la tîrg
ca la viaţă,
formele ei mergînd sub braţul tău
se coboară alungite în umbre pe pietre
neplînse.
luptători întorşi la mame
şi la fulgerul dintîi se mai opresc puţin
şi rîd...
Pretenţios şi neterminat
Culoarea amurgului şi inconsistenţa florilor
trebuie duse pe braţe femeii,
indiferent de efort ea îşi doreşte
pînza de păianjen.
pe faleză,
la marea urmărilor,
coboară atent Dumnezeu
şi caută o barcă purtată pe mîini
care vor scrie spumele...
în barcă şi fără de vîsle,
femeia cu ochiul de ceară nu poate să ştie
că la acest mal numai Dumnezeu
mai poate vedea valul, nisipul
şi eventualul scris.
sclipesc uşor, în noapte, înţelesuri pe mare,
bucuria găsirii unei lumi nu mai poate hotărî
opţiunea
şi ruşinată apoi se retrage
în rochiile ei...
acest poem nu se va putea termina.
Nebănuita chemare
Vai, ţie, vieţuire de sînge,
cum te mai usuci pe verdele ierbii!
secretul picioarelor goale
această culoare îl are
şi soarele prins la iubit
pe iarbă a plîns.
tu, femeie, dacă îţi doreşti să fii mai frumoasă,
aleargă desculţă,
îmbrăcată cu soarele prins
la iubit.
dă-mi mîna şi hai
la fratele sînge,
să cădem pe iarba
c-o mie de braţe...
Jertfa unei iubiri
O învăluită simetrie a universului
îmi stă înăuntru sub privire
şi n-o pot aduce afară
pentru că astfel cerul s-ar mai mări c-o palmă...
nu pot schimba realitatea
şi lupt să-i dau sărutarea.
o linie a determinare a lumii
trece prin inima care îmi îmbrînceşte sîngele
spre viaţă.
în mijloc de glasuri ţipînd
voi cădea în genunchii de apă
sub ochii lui Dumnezeu
şi înaintea trandafirului galben
pe care, murind, îl voi arunca spre cer
ca pe-un mesaj
ştiut doar de mine şi de Dumnezeu...
Trimiterea în universul din piatră
A adormit mîna mea dreaptă
şi a visat cuvinte ascunse
în mister şi-n nerostire,
cuvintele de primenire
a lumii,
voci din fiorul ei
au trezit această mînă
şi vede azi
urechea voastră aplecată
ca să moară,
lipindu--se încet
de un glas al pămîntului.
şi plînge mîna dreaptă
înălţînd de la pămînt urechea uşoară.
către cer o petrece cu şoapte
pe care de multe ori
nu le aud nici eu...
Poem de înserare
Mai singur chiar
decît convingerea mea despre lume,
mai sigur
decît propria mea umbră
pe străzile ei,
colind printre palme întinse,
şoapte şi priviri.
nici un gest al meu
nu le alungă,
tot nisipul unei lumii,
pe care se scrisese-ntr-o clipă
istoria,
îl port azi în braţe,
scurgîndu-se-ncet
în poemele mele...
Nu mai am somn
Pe o pată a cerului,
nu mai am somn
de nemişcare
şi am căzut, trezit,
pe umăr de om,
un om care a gîndit de mult
prezenţa mea,
dar nu a fost atent
la întîmplarea
poetică.
nici n-a mai putut ajunge
la-ntîmpinarea
destinului meu.
nearuncat în drumul umbrelor,
mă-ndrept spre locul
unde se vede cel mai bine cerul
şi focul central...
o lume întreagă,
precum o grotă fără taine, îmi deschide
întregul trecut
cu umbre pe zidurile lui.
în el vă pierd iubiţii mei prieteni,
în el mă regăsesc...
Poemul de piatră
O piatră mi-am pus pe suflet
şi-am auzit căzînd
un fel de timp,
din suflet
şi din piatră.
o mare disperată
îşi lovea ochii de cer
şi albatroşi însîngeraţi
cădeau peste obrazul ei
în sărutare.
un soare pe jumătate aprins
asfinţea după lacrimi
şi întreaga tăcere
se săruta cu tăcerea
adîncului mării...
fără de urme am trecut pe ţărm
şi un bătrîn
avea la picioare
o pasăre moartă,
i-am pus mîna pe umăr,
era orb cînd s-a întors,
dar ochii lui mi-au arătat
direcţia.
am dat nisipul de pe suflet
şi am văzut căzînd pe el
un fel de veşnicie...
Poemul unei seri de noiembrie
Doamne, oare valul vieţii mele
va şterge ceea ce este scris
pe femeie?
va scrie mîna mea
cuvintele noi
pe acel trup
cernut printre degete?
o umbră pe dale de piatră
fugind pe sub razele lunii
se duce să plîngă,
un chip de copil către lume
fusese acoperit cu o palmă...
Poemul străbătînd în cuvinte
Din ochii mei,
în lacrimile mele,
au căzut imaginile lumii toate
în nisipul scurs
din clepsidrele ei
cele sparte de păsări,
de ideile-păsări.
ceruri îmbrăţişate de aripi
şi oameni miraţi
de umbrele lor muritoare...
pentru ce mai scriu eu astăzi,
dacă în mintea mea
voi arde aceste tablouri?
Poem îngreunat de cuvinte
Amintirea mea, însingurată regină bătrînă
a propriului trecut,
mă ţine de mînă,
iar mersul meu o poate schimba.
castelul morţii mi-a prins cu o turlă
ochiul.
nu ştiu, nu ştiu ce este timpul,
filosofii toţi nu îmi sînt de ajuns,
îmi trebuie mîntuirea.
azi, separate întoarceri şi fulgi rătăciţi
au oprit din alergare frunzele,
ce anotimpuri ciudate!
mîine, din timpuri ascunse,
nişte secunde vor veni la mine
să-mi ceară înţelesul
despre frunze...
Floare de lumină
Cu scrisul am întrerupt tăcerea,
să mă iubeşti
precum iubeşte noaptea
lumina unei stele căzînd.
eu m-am ascuns
de frumuseţea Ta,
uitarea şi teama
mi le-am luat de mormînt.
îţi mai aduci aminte de mine
cum îţi priveam ochiul
în livada cu piersici,
cum dincolo de ochiul Tău
vedeam soldaţii aceia
care trăgeau miraţi în mine?
găseşte-mă în cele create
de cuvîntul Tău!
Tu eşti frumos, Doamne,
precum o lacrimă
care aşteaptă să cadă,
tremurînd deasupra lumii
pe care o văd atît de mult ca fiind a mea...
Poemul oraşului vechi
Prin oraşul acesta al vostru
plimb orbul
culorilor mute
şi orbul mă trage
la luminile lui...
poetul pavajelor serii,
însingurat,
plimbă omul din mine
şi vrea să-i arate
jocul
culorii totale
sau tăcerea ascunsă în timp.
un domn elegant, măsurînd luminile nopţii
cu pasul, s-a înnegurat.
al nu ştiu cărui trup s-a întins alb,
îmbrăţişînd, pe dinăuntru, lacrima
unei femei
cu mîinile murdare.
Mersul pe cele trei puncte
O stîncă deschisă în faţa paşilor mei -
ce miros fierbinte de uitare a lumii!
şi tot ea priveşte stelele ce se apropie
o dată cu timpul...
mă duc pe inima mea,
să vă găsesc pe voi,
cu sentimentul plecării pe o corabie fugară
să văd de unde vine depărtarea...
nu mai găsesc cuvinte,
lor le este teamă de mine.
tu, care cu ochii tăi priveşti aceste rînduri,
să ştii că în ei
s-a deschis acea stîncă...
Poemul colindătorului
Tu ai plecat din acea biserică,
precum de pe lacuri
se duce o pasăre albă,
un rege bătrîn plîngea la fereastra
castelului său ce străjuia lumea.
tu ai plecat precum o pasăre
într-un anotimp pierdut...
precum un sentiment
o dată cu moartea,
tu ai plecat cununată cu lumea.
nu trebuia să ştii că eu sînt acolo,
ce ochi trişti mai aveai!
nu te întreb nimic, tu nu îmi poţi răspunde,
tu doar te înalţi în sentimentul acela
al zării.
şi încă ai pe aripi mîngîierea unei lacrimi
de pămînt.
tu eşti ca o piatră pe care o arunci în prăpastie,
de care ţi-e dor
atunci cînd îi auzi suspinul
din adîncuri...
Înţeles la moarte
Am alungat zeii de la cina lumii,
răniţi s-au dus să tacă
în locuri
unde istoria nu-i mai putea ajunge...
astfel, eliberat de un anume timp,
vedeam clipele proprii
faptelor mele prezente
cum se înlocuiau cu nişte clipe
din trecut...
doar o judecată mai venea cu mine
în existenţa lumii...
acest poem îl va termina
Dumnezeu.
Marea găsire
În răspunsurile oamenilor
am găsit plîngînd un copil.
lacrimile lui
se opreau pe mîinile mele,
mîini care vor modela
poeme şi chipuri...
iar cu mîinile voastre
voi smulge singurătatea din mine.
o să vă chem atunci la moartea mea
de dragul acelei uşoare tăceri
şi-o să vă arăt cum, imperturbabil,
merge mai departe lumea...
nu moară singurătatea poeţilor!
Spusă prietenilor
O aripă ruptă din zări
Plînge,
învelind o mînă
care abia renunţase
să mai strîngă lumea,
dar a scris
că titlul primei mele cărţi
e titlul întregii mele vieţi...
de-atunci poemele mele vă poartă
spre propriile voastre suflete.
iar eu pot să mă uit
sub acele imagini create
aşa cum m-aş uita sub pliul unei pături.
cu impresia de mînă,
pe aleile de noapte ale toamnei
cu felinare uşoare
precum nişte guri
care aşteaptă
sărutul ud al nopţii,
mă tot duc şi mă tot pierd
în poemele mele.
fără de întoarcere,
fără de-nceput
şi fără de voi...
Mersul pe puncte
Tot ce înseamnă cosmos,
condensat în propria-mi moarte,
mi-a desprins mîna
din piatra cu care doream să acopăr
urmele adînci
ale lumii...
pe timp
şi pe inimi.
alte margini de pămînt
înălţau pe umeri cerul,
alte stele aruncate
peste păsări
întrebau privirea mea
dacă există
şi am plecat aşa, mergînd pe puncte.
Tremurul ideii
este încărcat de iubire precum acela al lacrimei
În mîna mea
întoarsă
din mîngîierea lumii,
e prea tristă piatra
ca forma ei
să mai însemne ceva
în faţa formei lumii...
Poem dăruit printre gene
Ochii universului se închid pe rînd,
încet,
să lase să crească
lunga noapte
de apoi,
lunga noapte din el însuşi...
iar ochii mei prea trişti
nu mai primesc în ei
din veşnicie
nici valul, nici nisipul,
nici scris, nici pendulări
şi nici chiar munţii rupţi de mult
de ochiul altuia care-a dorit
să mă zărească
pe mine, cel cu umărul ieşit
în arbori.
un surîs e totul,
acoperit încet
de un deşert
ori de o mare...
Prinderea fluturelui aşezat pe cuvinte
Tot ceea ce este ordonare
cu disperare încearcă
să-mi omoare umbra
şi rîsul chiar,
ca pe o umbră a mea...
tot ce-am înţeles
mă înveleşte precum un văl de sicriu
şi împrejurul meu se apleacă
plînsul
din fiecare poem.
În genul romantic de azi
Ce tot avem noi, poeţii,
cu sînii femeii?!
să fie dorinţa ascunsă a vieţii
sau o revelaţie a unui fel de moarte?
atingerea ideii?
un sîn lăsat de femeie uşoară,
o ţigară plimbată pe buze uscate
şi luna dormind între cruci
de biserici înalte
coboară în gînd.
tramvaiele trec cu ultimii oameni
şi vîntul nu are curajul
să-mi spună vreo şoaptă,
iar lumea visează în noaptea aceasta
în inima mea.
pe trupul răcit de fereastră,
topite lumini se opresc.
tăcerile mor
în formele lumii de umbră.
paharul gol - clepsidră neîntoarsă
a respirării mele!
Dumnezeu am scris în praful mesei
şi degetele împăcate cu lumea
intrată în casă
s-au stins.
am uitat femeia dormind dezvelită,
cu mîinile căzute-n dorinţă
pe hainele mele...,
o privesc şi plîng
şi plîng de parcă n-ar fi ea...
Adevărul cuvintelor mele
Adevărul cuvintelor mele
să vă judece, prieteni,
cînd din gol vă va naşte uitarea.
am întrerupt golul
şi dincoace de părere,
împreună cu moartea,
aştept o urmă a tainei
şi nu taina însăşi.
dincolo e căutarea,
desprinderea e grea
şi găsirea plînge
ca o rază cucerind orizontul
cînd se regăseşte pe sine...
Pînză
Basarabiei
Era război
şi lacrimile alergau în sînge
ca într-un plîns de apoi.
un lung geamăt şi-un oftat
cobora prin trupuri în noroi,
cu cearşafuri albe erau duşi
soldaţii calmi şi goi.
dungile de foc din noapte
străjuiau
pe cei fără de zîmbet
să nu evadeze din rosturile firii.
arme încinse cădeau pe ochii
şi pe palmele de sloi.
era război,
cu alţi ochi deschişi,
rugăciunile nespuse
priveau cuvintele care mureau, negîndite,
din noi...
Se va vorbi o limbă
Se va vorbi o limbă
înăuntrul poemelor mele.
azi nu pot depăşi ideea
în orizontul ei,
dar merg mereu
către ideile voastre
născute-nsîngerate
dintre picioare de stea.
imagini care n-au fost plînse
mă trag de mîini
înspre uitarea lor...
Balada sensului nespus
Prieteni mai dragi decît propria mea inimă,
de-aţi şti voi
cîte cuvinte am scris
pe frunţile şi piepturile acelor soldaţi
care doreau să-mi termine poemele...
să mă îmbrace în haina tăcerii
şi mîna tremurînd
să vină să caute
amintiri în buzunare.
oricum, prieteni, sensul poemelor
tot moartea mea este.
iau, prieteni, o piatră
şi o arunc înspre mare,
chiar şi mările plîng
după toate cuvintele
care nu s-au scris pe nisip...
mi-aţi spus, prieteni, că de la poemele mele încolo
aţi început să plîngeţi...
Cuvîntul interior
Cuvîntul interior pune o haină
lumii
şi dă un cod trăirii.
sculpturi ale timpului
dau simţul viitorului.
ochiul rupt din trup,
prin privirea fixă,
mai speră alipirea după lacrima
cu care a spălat imaginea...
înspre sculpturile timpului,
dinăuntru vin formele
şi ies în afară
într-un înţeles al celor pe care le ştim.
Poemul stelelor negre
Pămînturi născute din iubirea oamenilor
pentru moarte
nu au viaţă,
dar nici nu se îmbracă în nefiinţă.
flori nenăscute îşi scutură
petalele
în calea mirilor orbi,
cunoaşteri nu se mai ascund,
întelepţii renunţă...
o artă impusă aleargă
în piepturi de munţi,
izvoare fără de cerbi însetaţi
se întreabă despre naşterea lor
în munţii aceştia,
pe pămînturi născute din dorinţa nemărturisită
a oamenilor
pentru moarte...
Nu vreau să mor o dată cu zeii
Nu vreau să mor o dată cu zeii,
eu vreau să mor între prietenii oameni,
eu vreau să mor în poemele mele.
am început de ieri să-mi vizitez mormîntul
şi tot acolo, prieteni, vă voi aştepta
să-mi spuneţi ce e nou
în lumea alungată de mine
ori ce e nou în voi.
eu vreau să am acces la propria moarte
şi-n marginea ei dinspre cosmos
să îmi găsesc Dumnezeul
întru care am iubit,
întru care m-a negat mirarea.
şi prins de haina Lui
să ne întoarcem în toate,
în voi
şi-n poemele mele...
Priviri
Braţe din arborii roşii,
cu sînge urcînd înspre stele,
au îndepărtat soarele...
m-au prins de umeri apoi,
să mă tragă dinapoia lumii
şi-au mai căzut pe mine nişte frunze,
ideile toate miroseau a foc neaprins...
aşteptarea m-a-ntrebat dacă exist,
nu am răspuns,
era noapte şi am dorit să fie lumină...
Punct aruncat dintr-o mînă
Mi-au legat mîinile poemele mele,
pe care altădată le mîngîiau femeile,
şi cele ne-nţelese
mă duceau
la judecăţi de clepsidre.
vino, prietene nisip, de îngroapă
acele cuvinte care acum mă reneagă!
îţi spun că am acest sentiment.
măcar un vers de s-ar curba
şi m-ar arunca pe sine
precum un cal mitologic...
să mă ducă departe
de închipuirea oamenilor,
s-arunc punctul care a adus tăcerea...
Poemul cu desăvîrşirea
Desăvîrşirea? - cuvînt născut agonic
din laptele supt la sînul
contrazicerii cu timpul.
toiagul determinării îl văd rezemat
de frunţile pietrei.
de teama luminii,
imaginile toate
mi se strecoară în ochi
şi de o teamă a nopţii
aleargă în mine
să nu se mai piardă...
aştept precum timpul
măsurarea aceea
ca o frică de golul din mine,
în care m-aş putea îngropa
cu voi toţi la un loc,
cu lumea aceasta,
cu rîsetele mele,
uitîndu-mă...
Deprins cu socialul
Nu mai ştiu de împletirea îndrăgostiţilor
cu arborii,
şi nici pe Dumnezeu
plîngînd în mine.
sînt astăzi precum o idee
odihnindu-se pe bănci,
regretînd acel “adio” şoptit timpului.
tot Iaşul acesta este un sfîrşit de poem,
urc singur pe străzi,
prietenii mei s-au dus de sărbători acasă.
umărul meu îl lipesc
numai de cuvînt
şi de umbre,
nu am nici iubită,
am numai femei.
de data aceasta nici Mihai Ursachi
nu e de găsit,
o fi plecat de dimineaţă
în Grădina botanică,
aşa pleacă el dintre prietenii lui.
şi tot aşa, poate, voi pleca şi eu
din poemele mele:
în Grădina botanică...
Peisaj
Măiastrele şi-au părăsit cuiburile
şi se aruncă năpraznic
pe urma lăsată de om
şi caută întruna
o rămăşiţă de eternitate...
femeile duc cu sine gesturi
în care se văd
viitorii prunci,
iar valul acesta bătrîn îi lasă-nsinguraţi
cu nisipul în faţă.
hrănită din literă,
o ultimă mamă naşte uşor
dincolo de gratiile tainei,
într-un colţişor al lumii.
ţipătul pruncului sînt eu
şi eu nu sînt mereu al meu.
creşte în afară de timp,
înfiorează piatra zicînd:
piatră, tu în tine ai un univers!...
Răvaşe
Nu am somn nici astă-seară,
nu cunosc cît să mai fie ora,
poate e chiar dimineaţă,
eu vreau somnul acela
care să schimbe lacrima
în clipă.
simt deasupra mea ceasurile unor femei
şi mîinile lor plimbîndu-se
precum întrebările mele
pe umerii pămîntului.
întinsul meu trup peste toate
aude de-acum rostogolirea ţărînii
lăsate cu greu din palmele lor...
iar propria mea moarte
nu trebuie s-o înstrăinez nimănui.
Amintirile răscumpărate
Nu aveam de unde să ştiu
că acel cîntec
în care se năşteau
urechile mele
nu era decît
un cîntec al morţii...
ea dănţuia ca ordonarea
unui întreg nepătruns,
dănţuia şi rîdea.
am prins-o de mînă şi-am zis:
dă mie clipa ta,
clipa prin care desparţi,
poate cădea-voi ei drag.
n-aş putea atunci să mor mereu
şi totuşi aş spune într-una:
bătrîne dispărut în oglindă,
te mai recunoşti?...
Asumarea cuvintelor, zadarnice multe
Vin urmele după mine -
n-am luat tot trecutul
pe umeri,
vin ca nişte aduceri aminte.
să se oprească!
odată ajuns,
nu-mi voi mai putea supune
clipa morţii...
la marginea mea
o mai fi cineva?
văd golul
şi o lacrimă ascunsă în glonţ
se aude căzînd...
cu glonţul care mă privise
pe palmă,
mă-ntorc spre golul acela sensibil,
uşor colorat - o pată ca o realitate,
cimitir al soldaţilor mei.
o, cimitir - împărăţie fără regi
a acestei lumi,
ah, braţul meu
cum te-ar mai cuprinde!...
Poemul celui care va tăcea
Va arde în el
propriul său rug,
nu va mai fi nevoie
să-l mai aşteptaţi
cu furcile în vînt
şi cu strigarea în dinţi.
vorbirea lui
nu va ucide urechea, ci o va renaşte
în alte auziri.
în om, ca-ntr-un mormînt,
îl va-ngropa pe Dumnezeu
în el
şi mîna care făurise lumea
va prinde tot,
nu va lăsa nimic
afară.
şi totuşi, gestul lui
îl va despărţi o clipă
pe Demiurg
de lume...
5 mărturisiri convenţionale
ale lui Marius Marian ŞOLEA
de pe vremea cînd se credea poet
1. Amurgul însingurării noastre -
noi înşine,
în geniul vremii se sorb toate gîndurile,
iar marilor idei totdeauna
le scapă ceva...
de neînvins rămînem - statui de vise.
între oameni şi lume sînt eu,
o umbră a propriului meu gînd.
2. Nu pot pierde din mine
acei ochi ai femeilor îndrăgostite,
chiar şi în moarte îi voi lua cu mine,
rătăcit în propriul meu trup
nu mai deschid lumini.
dulce femeie, cîte nopţi nu-ţi vor muri ţie
în braţele bărbatului tău...
3. Dependenţa vieţii cunoscute
de alte forme ale ei
îmi este esenţială
pentru înţelesul meu în toate,
cum esenţială îi este ei înşişi
pentru alergare şi nemoarte...
4. Fără de braţe, rezemat de poarta lumii,
vă privesc cum intraţi.
o toamnă ciudată scutură pe mine
sărutări care ar fi trebuit să trăiască.
triştii bărbaţi plecaseră,
iar femeia e aproape ca moartea...
5. Te las întinsă, femeie,
la marginile lumii,
ca pe-o umbră...
nu vreau să te lovească nimeni,
doar mîngîierile poartă numele tău,
tu vei exista din pricina luminii,
doar eu te cunosc în acest univers.
să nu încerci să pleci.
Poem de încheiere
Din lumini şi umbre,
ca urmări de obstacole,
mă arunc
să mai ridic c-o palmă
cerul,
iar timpul rupe veşnicia
precum pironul palma
şi-n urma timpului
mă duc să văd...
şi din priviri mai am puterea
să-l rog pe Dumnezeu
să nu mă lase,
îi văd doar ochiul ce născu
într-o privire lumea,
pe care îi văd scris
că mă va judeca
pentru fiecare din aceste cuvinte
rostite zadarnic...
|
bravenet.com
