Cuprins
Înştiinţare premergătoare despre o poezie neliniştită şi neliniştitoare
De atmosferă şi de amintire
Poem de dragoste şi de altceva
Poem prăfuit
Nişte nepoetice versuri
Oraşul cu nume de bîlci inundat
Într-o seară ca asta
Domnului Dumnezeu
Un alt poem de pe vremea tinereţii
Călătorie la clasa I
Călătorie la clasa a II-a
Poem oarecum în urma mea
Peisaj
Poem de liceu pentru compunerea “Vacanţa de vară”
Poem de pe plajă
În pas de defilare
Blues obosit
Oraş în provincie
Poem alb
Poem negru
Poemul de ieri
Poemul de azi
Poemul de mîine
Poezie modernă cu improvizaţii vechi
Scurt poem de dragoste despre femeia secundă
O artistă mi-a cerut un cîntec
Răsărit la Vama Veche
Poemul de pluş
Cu prietenii alături
Preţiozităţi poetice 1
Preţiozităţi poetice 2
Preţiozităţi poetice 3
Incantaţie pentru dezinhibare
Joc
Pastel
Tandreţe
Pierderi în toană japoneză
Poemul oamenilor de lîngă mine
Poem de atingere
Cîntec de vară şi de iarnă de prin ’92
Poem de liceu
În vizită afară şi în casă
Tablou cu frumuseţi de astăzi
Poem plimbat de pe străzi la o casă
Poem înserat de prin oraş frumos
Joc şi viaţă
Cine mai trece la anul 2000 podul de peste Părăul al Tulbure la satul Corşor
Singur printre încercări
Poeme dinaintea ruperii de tinereţe
Lecţie despre poezie astăzi sau poem din oraşul cu ceasul mergînd mereu înapoi
Înştiinţare premergătoare despre o poezie neliniştită şi neliniştitoare
Prin aceste cuvinte, încerc să vă înştiinţez că ţineţi în mâini opera unui poet neliniştit, a unui tânăr de 26 de ani, care este într-o continuă stare de veghe asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lui.
Două sunt coordonatele-obsesii ale stării poetului: bărbăţia lui şi socialul, definite de la sine prin titlul pe care l-a dat volumului.
Aproape în toate cărţile sale de poezie (şase la număr, prima apărută în 1995, membru al Uniunii Scriitorilor din 1998, la 23 de ani) Marius Marian Şolea (ca oricărui star autentic, destinul i-a dăruit două iniţiale care se repetă) este obsedat de femeie, de misterul ei, pe care nu încetează să încerce să-l afle, să-l descopere, să-l decodeze.
Totuşi, în ciuda neostenitelor lui căutări şi a variatelor ipostaze trăite şi, parţial, împărtăşite, neputinţa unei cunoaşteri perfecte transpare nu o dată. De aici şi căutarea frenetică. Pentru acest poet ars de dragoste, femeia este un spaţiu al libertăţii, singurul, poate, în afară de Dumnezeu: hai să plecăm, domnişoară!/ în ţara asta nu mai e nimic, / decît femei şi Dumnezeu. (Oraş în provincie). Întruchiparea însăşi a lui Dumnezeu pe pământ pare a fi ea, femeia, poetul arătându-se neputincios pentru o delimitare a celor două entităţi: pe un zîmbet de femeie/ dau toate metafizicele mele tristeţi,/ pe Tine Te dau pe atingerea ei lîngă mine/ o mîngîiere, o vorbă, un zîmbet/ şi [R]aiul rămîne/ în umbra cărnii mele/ numai lumina Ta străpungîndu-mi carnea sec/ mai poate face ziuă/ în [r]aiul pe care îl port de la Tine/ şi vreau şi aceasta de vreme ce nu m-ai făcut/ să mă pierzi. (Domnului Dumnezeu).
Mijloacele prin care îşi exprimă adoraţia pentru trupul femeii sunt simple, suave, dar esenţiale, fără înflorituri şi, desigur, fără trimiteri la carnalul obscen. M.M. este bărbatul care vrea să adoarmă cu o ţîţă-n gură seara, căci... afară e o Sahară cu blocuri...(De atmosferă şi de amintire). Sau, această superb-discretă metaforă a îmbătrânirii ce vine, implacabil: Într-o seară ca asta/ vei spune “te las”, / îmbrăcată grăbit/ cu rochiţa în romburi./ din patul meu ţi-au mai rămas/ doar cîteva secunde/ lipite de şolduri.// şi pîn-atunci/ te mai iubesc în beznă/ să nu mai ştie nimeni,/ doar cîte-o umbră stinsă./ căldură şi un gest/ îţi mai lipesc pe gleznă/ să fie pentru iarnă/ pe cînd vei trece ninsă [s.n.] (Într-o seară ca asta).
Dragostea şi compasiunea pentru femeia oropsită de societate merg împreună, căci poetul se simte bine cu cele mai ieftine, cu care a stat cel mai mult...(din volumul “Cobiliţa cu furnici şi alte proceduri”, p. 47): mă gîndesc şi eu ce trebuie să fi fost/ în sufletul acelor femei duse-n alte locuri/ şi descărcate cu remorca în fabrici/ să bobineze motoare/ ţinîndu-le între genunchii calzi pe cele mari,/ iar pe cele mici în poala lor fierbinte,/ să facă piuliţe cu sînii peste strunguri/ lucitoare şi reci/ care nu aveau butoanele de carne... ,/ să tragă opt ore la fiare pe pîrghiile coapsei./ fetele nebune după muşchi întinşi şi bani lăsaţi/ s-au năpustit cu poftă în metal să vigoreze ţara/ în efortul comun/.../ (De atmosferă şi de amintire). Numele lor, caracterizatoare, amintesc de Caragiale: Elvira Curdefier (cu “nostalgii legionare”), Natalia Bulandeaur (care “trimite vederi la Paris”), Ludmila Ţîţădecauciuc (cu rude la Odessa; ibidem).
Cealaltă obsesie, socialul, este indisolubil legată de spaţiul acesta al libertăţii creat de femeie-Dumnezeu: dar România mea e cea mai bună muză,/ aici am învăţat întoarcerile-n sine/ şi fac plimbări de seară/ să văd încă o dată socialul,/ mă duc apoi să iubesc, să uit,/ să dorm,/ dar nici o dată înainte să-l pipăi.// am o vocaţie specială pentru realitate/ şi atîta noroi este pe mine/ încît sînt frumos în lumină,// aproape porc de aur/ scurmînd omenirea...[s.n.]. (Nişte nepoetice versuri).
Citadin pur-sânge, acest observator atins de geniu scrie o poezie care este expresia pură a spiritului citadin. Unele din “descrierile” sale sunt adevărate viniete/vignete, care ţi se fixează cu pregnanţă pe peliculă, cum sunt, de pildă, următoarele imagini poetice ale oraşului, de o încărcătură cutremurătoare: Noaptea ca un viţel biblic/ rumegă prin parcuri/ gravitaţia frunzelor de aur.//
întunecată şi caldă/ se duce spre oraş/ să lingă printre
blocuri/ lumina de la geamuri./ nu plînge nimeni de foame,/ de frig/ şi nici de suflet,/ toţi s-au ascuns în somn/ sau se iubesc.// în acest oraş/ ciorile ornează-atît de bine/ parcul/ şi se aud ca nişte globuri lovite între ele. [s.n.] (Peisaj).
La 17 ani, M.M. pleca în Transnistria ca să îndrepte, cu puterea lui..., imposibilul, să se arunce în clipă cu istoria pe umeri. A reuşit doar să simtă că...Dumnezeu şi-a făcut loc/ să-şi odihnească-n mine veşnicia...Şi a mai reuşit ceva în vacanţa aia, în care,...înfoindu-mă din piept,/ ca un pui de curcan, le răspundeam [unor colegi sau profesori]/ c-am fost detaşat de şcoală să predau istorie/ în limba română/ la clasa de ruşi. (Poem de liceu pentru compunerea “Vacanţa de vară”). Adolescent şi bărbat în acelaşi timp, Şolea este un sincer, în aparenţă exaltat, în fond cu o structură de o seriozitate atât de viguroasă! Şi, dacă nu ar fi compromis cuvântul, aş spune: un patriot (în sensul acela care astăzi nu se mai... poartă!)
Desigur, firesc pentru un intelectual de formaţie teologică, nu-l ocolesc pe poet marile întrebări şi obsesii legate de viaţă-moarte, de sfidarea timpului: nu m-acuzaţi de tînăr/ că-mi place tinereţea,/ în materie de om/ timpu' e cea mai mare bătaie de joc. (Poezie modernă cu improvizaţii vechi). Oricum şi oricare ar fi ideea dominantă a unui poem însă, însoţirea femeie-Dumnezeu este mereu acolo, singura lui oază purificatoare, salvatoare: ...nu ştiu dacă drumul meu a fost al tuturor/ şi nici dacă m-aşteaptă cineva/ pe peronul acela de gară fără de nume./ va fi vreo siluetă pe sub lămpile arse,/ una din femeile cu buze de timp/ care mi-au măsurat şi interpretat nuditatea,/ ori Dumnezeu va fi cu braţele întinse? [s.n.] (Poemul de azi).
Marius Marian Şolea este un poet pentru care Literatură se scrie cu literă mare în mijlocul propoziţiei (aşa cum şi pentru noi se scrie Literatura sa): ...iar eu mă gîndesc ce bine ar fi/ să mai dau o poezie Literaturii române [s.n.]. Neliniştitul de misterul femeie-Dumnezeu, de problemele existenţiale, de social, a scris o poezie care îşi are deja locul binemeritat în această Literatură.
Şi semenii i-au simţit poezia, i-au înţeles-o, au iubit-o. De aceea, iată ce prinos de recunoştinţă i-au adus: poet tînăr între toate ideile lumii zîmbesc,/ din gesturi şi priviri îmi pun la picioare/ oraşele prin care trec/ sînt zeul pariurilor cu lumea/ printre blocurile sobre/ cu cetăţeni educaţi la maxim./ am ofrande şi idei pe braţe,/ mulţumesc în parte şi trec mai departe/ pe strada Timpului la numărul 8/ şi la o fereastră/ văd că omenirea mi-a lăsat o floare-n glastră. [s.n.]. (De atmosferă şi de amintire).
25-30 noiembrie 2000
Matilda Caragiu Marioţeanu
De atmosferă şi de amintire
Noi vrem divertisment, rugăciuni pentru noroc
şi o ţîţă-n gură seara. afară e o Sahară cu blocuri,
oraşul avortează oameni cu feţele încinse şi roşii,
pe balcon întinde rufe moartea,
iar eu mă gîndesc ce bine ar fi
să mai dau o poezie Literaturii române:
în preajma anilor ’50, comuniştii au strîns
(cît au putut)
curvele din case iniţiatice, care azi au pereţii decojiţi
veneric
şi supurînd de la natură de bolile timpului
şi ale amintirii...
li s-a lăsat acoperişul
şi au crescut verdeţuri pe burlane,
ferestrele s-au stins,
perdelele roşii au fîlfîit o vreme către străzi,
trecători grăbiţi şi alte case din vecini...
toate stau astăzi strînse între gînduri
cum stăteau odată cearşafurile-n pumni,
ca pieile pe guşile moşilor.
ah, oameni, oameni, cum îşi mai bate joc
timpul de toate!
strig asta toată ziua cu mîinile în aer,
ca un ţigan care-şi dansează în fum
un dor numai de el ştiut.
am pieptul gol şi vreau ca lumea toată
să-mi treacă prin vene!
mă gîndesc şi eu ce trebuie să fi fost
în sufletul acelor femei duse-n alte locuri
şi descărcate cu remorca în fabrici
să bobineze motoare,
ţinîndu-le între genunchii calzi pe cele mari,
iar pe cele mici în poala lor fierbinte,
să facă piuliţe cu sînii peste strunguri
lucitoare şi reci
care nu aveau butoanele de carne...,
să tragă opt ore la fiare pe pîrghiile coapsei.
fetele nebune după muşchi întinşi şi bani lăsaţi
s-au năpustit cu poftă în metal să vigoreze ţara
în efortul comun.
prin staţia de amplificare le îmbărbătau.
să se uite odată de fleşcăiala burgheză!...
astăzi Elvira Curdefier are nostalgii legionare,
Natalia Bulandeaur trimite vederi la Paris
acelui pilot cu mustăţi de briantină,
care a aterizat şi la ea
să-i bombardeze puţin instalaţia,
dar n-a chemat-o niciodată pe domeniile lui alsaciene
după cum i-a promis şi ea nu i-a luat nici un ban.
Ludmila Ţîţădecauciuc a aflat că i-a murit
şi ultima rudă din Odessa.
stau singure toate printre lucrurile lor prăfuite,
merg la votare mereu şi la patru ani
speranţa le sărută gîtul.
în rest..., sînt pensionare ale statului român
şi au învăţat cum li se calculează indexarea.
zac în faţa ferestrei în melancolie şi lipsuri
precum patriotismul şi valoarea naţională.
îşi amintesc atunci cînd le rîgîie instalaţiile
din baie
cum se spălau la subţiori cu vinuri din ulcică...
ce viaţă au ajuns, nu vine nimeni
să le schimbe-o garnitură,
se plîng că nici bărbaţii nu mai sînt ce au fost...
poet tînăr între toate ideile lumii zîmbesc,
din gesturi şi priviri îmi pun la picioare
oraşele prin care trec.
sînt zeul pariurilor cu lumea
printre blocurile sobre
cu cetăţeni educaţi la maxim.
am ofrande şi idei pe braţe,
mulţumesc în parte şi trec mai departe
pe Strada Timpului la numărul 8.
şi la o fereastră
văd că omenirea mi-a lăsat o floare-n glastră...
Poem de dragoste şi de altceva
Femeie, pentru că m-ai iubit, tu ai trezit în mine moartea
şi tot ce-ţi dau acum sînt darurile ei.
iar carnea mea ce ţi-a trecut prin suflet
aşteaptă ca şi lumea înţelesul tău.
hai, stai lîngă mine, tu eşti intimitatea morţii.
am început s-o văd în părul tău
şi pe umeri rotunjind emoţii.
pe sînii albi îţi scriu poemele ei
şi sfîrcurile roşii ca nişte lumînări de sînge
pentru mîntuirea vieţii au ars pînă la carne
în noaptea cu zei de serviciu...
iar şoldurile tale ondulîndu-mi dulce
patul şi privirea
le strîng în mîini cu forţă să le ating de inimă,
dar mai strînse sînt de umbre în intimitatea morţii.
luminile străzii au fugit într-o noapte în camera mea,
a unui poet prăfuit cu farduri de zeiţe.
ochiul tău şi respirarea nu îmi rănesc sub buze
cuvintele ce încă ţi le spun şi le cunun cu pielea ta.
şoaptele noastre
sînt răni vindecate în palmele pămîntului
de cînd au prins demult o dată cerul...
iubita mea, hai să zîmbim nechibzuit de sus!
Poem prăfuit
Ferestrele de şcoală
mereu lovite
de mingi din afară
şi de ochi de copil
dinăuntru
s-au închis
peste umărul meu.
prin mintea mea
trec eu copil
şi nu prin timp
spre bătrîneţe.
aş lua în palme
ferestrele acelea
să le lipesc iubitei
de coapsa luminoasă...
cînd mi-o da lucrare ea
şi nu voi şti să scriu
ce e pe lume,
am să mă uit la cer.
prietenii care n-au găsit femei
să îi accepte
şi-au adus în bar destinul,
l-au aşezat pe masă
lîngă o halbă de bere.
din colţ, de la un casetofon
de deasupra unui cap de beţiv,
trece o muzică prin ţara întreagă.
şi ne-a zîmbit o ospătară de 50 de ani
îmbrăcată mulat.
a mai venit şi-un cîne
deloc comunitar,
ci doar vagabond,
i-am spus: să-ţi dea democraţia!
şi el a dat din coadă,
apoi a plecat.
în urma lui a mai venit o pisică
şi nu i-am spus nimic.
las tăcerea mea
realităţii sociale
şi mă duc încet
din înţelesul amicilor mei.
Nişte nepoetice versuri
În ţara asta este numai moarte
şi doar femei care mai nasc,
teama să nu mor de tînăr
mă dă pe drumul lor de caramel
şi mă întind peste un trup
cum m-aş întinde peste timp.
îmi place unde nu intră lumina
să mai simt o viaţă
cu viaţa mea solară.
femeile, cînd ţin în braţe,
stau ascunse după propriile forme,
altele mai plîng,
probabil au pierdut ceva demult,
dacă aveau...
şi cele mai multe cred în fiecare an
că acela e bărbatul
ce le va măsura vremea.
dar România mea e cea mai bună muză,
aici am învăţat întoarcerile-n sine
şi fac plimbări de seară
să văd încă o dată socialul,
mă duc apoi să iubesc, să uit, să dorm,
dar niciodată înainte să-l pipăi.
am o vocaţie specială pentru realitate
şi atîta noroi este pe mine,
încît sînt frumos în lumină,
aproape porc de aur
scurmînd omenirea...
Oraşul cu nume de bîlci inundat
Bărbaţi încruntaţi, cu coji de seminţe pe buze,
neraşi, pricăjiţi, cu destinul lăsat
în turul pantalonilor decoloraţi,
şi vechi, şi largi,
femei măritate devreme mirosind a copiii lor mici
ies dimineaţa din blocuri
şi se aşază pe străzi
în nişte locuri făcute special pentru ei.
acolo se opresc să îi înghită, hîrîind cu poftă,
autobuze încărcate cu praf şi cu chipuri,
articulate ca nişte acordeoane
la care vine să cînte imaginea acestui oraş.
apoi îi vomită pe toţi pe un unic traseu
la poarta unor fabrici, unde încep să se tîrască
precum rîmele după gratii culisante.
aceasta e imaginea lor din visele de acum.
a trecut şi revoluţia, le-a trecut şi viaţa!
se întorc acasă toţi după încă o zi calculată la pensie,
mai siguri, mai veseli şi mai patrioţi.
se întorc la neveste şi copii, se întorc să iubească,
se întorc să se certe şi înjură la tot ce se vede,
la tot ce se simte.
un mare pian la marginea oraşului, lîngă abator,
pe jumătate îngropat în ziare aduse de vînt
şi o mulţime de cîini săturaţi aşteaptă
străinii şi soarta.
dar e frumoasă viaţa în cele care nu contează!
şi cînd au pus afişele electorale
în oraşul cu nume de bîlci inundat,
au lipit pe ziduri din greşeală volanele din rochia doamnei Speranţe,
iar ea nu se mai poate smulge de acolo.
şi bate tare vîntu-n Tîrgu-Jiu!...
Într-o seară ca asta
Într-o seară ca asta
vei spune “te las”,
îmbrăcată grăbit
cu rochiţa în romburi.
din patul meu ţi-au mai rămas
doar cîteva secunde
lipite de şolduri.
şi pîn-atunci
te mai iubesc în beznă
să nu mai ştie nimeni,
doar cîte-o umbră stinsă.
căldură şi un gest
îţi mai lipesc pe gleznă
să fie pentru iarnă
pe cînd vei trece ninsă.
din camera noastră
cu dulce întuneric
văd luna asta
care ne încurcă
privindu-ne atent
şi sferic,
pe umerii goi
ea cade şi urcă.
şi doar atît,
te mai iubesc în beznă,
să nu mai ştie nimeni
sub lumînarea stinsă,
căldură şi un gest
îţi mai lipesc pe gleznă
să fie pentru iarnă
pe cînd vei trece ninsă.
şi mi-ai întins pe pat
apropierea ta,
îmi spui cîte ceva
din ce ai vrea să fie,
iar sub un pliu
îţi stă tăcută soarta
şi gura ta acum
nimeni n-o mai ştie.
zadarnic azi
te mai iubesc în beznă
ca orbul rugător
o lumînare stinsă.
cîte ceva din vreme
îţi suflu peste gleznă
şi nu e toată arsă,
închipuire ninsă!
Domnului Dumnezeu
Femeile Tale,
pe care mi le-ai dat să prelungesc într-una (întruna)
lumea,
îşi leagănă şoldurile cu mişcarea aceea
pe care nu se poate să n-o ştii.
Doamne, femeile Tale
parcă leagănă în şolduri moartea
ca un prunc să îl adoarmă...
de asta mă cheamă, de asta mă duc!
pe un zîmbet de femeie
dau toate metafizicele mele tristeţi,
pe Tine Te dau pe atingerea ei lîngă mine.
o mîngîiere, o vorbă, un zîmbet
şi Raiul rămîne
în umbra cărnii mele.
numai lumina Ta străpungîndu-mi carnea sec
mai poate face ziuă
în raiul pe care îl port de la Tine
şi vreau şi aceasta de vreme ce nu m-ai făcut
să mă pierzi.
o mîngîiere, o vorbă, un zîmbet
am adus la mine în cărţi
să nu mai folosească la nimic acolo.
iar blestemul bărbăţiei
e să doreşti mereu cu sufletul
ce poţi avea oricînd cu carnea
şi sufletul să-ţi fie strîns numai de carne!
o mîngîiere, o vorbă, un zîmbet...
Un alt poem de pe vremea tinereţii
Cînd oamenii trec prin seri
cu timpul lipit de obraji,
aş vrea să te plimb în oraşul
cu sute de case de sute de ani.
vino să vedem cît de mult însemnăm amîndoi
cînd sîntem cuminţi pe străzile-acelea,
urmează intonaţia poetică a dorinţelor tale...
lipeşte-te cu faţa de zidurile vechi
şi aşteaptă-mă albă
să te ating cu viitorul nostru şi al patriei!
nu vreau decît să te iau
din casa unde nimeni nu te înţelege,
ştii tu sentimentul acela...
să te duc zîmbind într-o carte de-a mea,
să am timp mereu pentru firea ta misterioasă.
ori sufletul să-ţi dau
să-l ţii condamnat între ziduri de carne
sute de ani, în care să vină femei
să-l viziteze şi să-i arunce chiftele.
aşa aş vrea ca tu să-mi ţii preacinstitul meu suflet
între ziduri de carne,
să rup apoi zidul cu carnea!
cînd mai pe urmă
maturitatea îmi va rodi pe gît
şi la colţurile gurii care ţi-a zîmbit,
să mă gîndesc
cum am stricat atîtea prietenii
cu căsnicia
şi căsnicia cu alte prietenii.
de cînd te-ai strecurat ultima oară prin vreme
să vii să-mi spui cuvinte pregătite o vară
carnea ţi s-a mai lăsat puţin înspre pămînt
din pricina morţii.
dar încă mai poţi emite pretenţii
existenţei tale,
eşti femeie frumoasă,
tu şi oglinzile tale o să schimbaţi
odată lumea.
printre farduri, casolete şi tifoane
s-a ascuns înfrigurarea
şi mă priveşti cu frică peste umăr,
ai vrea atît de mult să ştii simţirea mea
cînd tu te laşi iubită
special ca să mă vezi...
vino-mi în braţe să-ţi găsesc tinereţea,
s-o aşez pe pielea mea
şi s-o iei de acolo cu gura.
cînd moartea ne sărută obrajii.
în oraşul cu sute de case de sute de ani
s-au lipit toţi oamenii de ziduri
aşteptînd să le fie mai bine...
Bistriţa, martie 1997
Călătorie la clasa I
Prin gara din camera mea
un tren colorat încărcat cu materie
lustruieşte idealele şine de timp.
călătorul e acru precum un părinte
al cărui copil se plînge de viaţă.
un şarpe luminos
şi-a lepădat în noapte pielea
şi se duce să prindă omul fugit
din consideraţiile lumii.
mai aproape, o femeie şi o pasăre apun
după gesturile nopţii...
nimeni în tren. doar dinspre viaţă
mai vine un conductor
izbindu-se de uşile închise.
Călătorie la clasa a II-a
Superficialitatea bărbatului tînăr
fusese împlinită
şi-n gara din camera mea
te-am zărit însingurată şi goală,
călătorind înspre oameni...
trenul încărcat cu imagini
se iubeşte cu tăcerea
muşcînd nervos din şine.
sînt multe morţi, femeie,
pe care simţurile mele
nu le vor cunoaşte.
cerul se aude-n coapsa ta
lipită de fereastră
cum îşi caută păsările,
ca într-o ruină,
la marginea oraşului înalt.
Poem oarecum în urma mea
Din toate nu rămîne decît o rostire a unui prezent
şi nişte nume fără legături cu noi.
vîntul rostogoleşte pe străzi civilizaţia voastră
de hîrtie
şi lumea voastră de imagini.
prelungul cortegiu s-a oprit la colţ,
timpul a ieşit surprins din sicriu.
unde e muzica? unde e cuvîntul?
de ce tu din teama morţii
te ascunzi în moarte?
soarele pleacă din ascunzătoarea lui de lumină
şi maluri de pămînt se întind în umbre eterne pe ape
şi tot dinspre margini lumea se lungeşte cu disperare
în om.
au murit şi greierii care cîntau sub garduri
în copilăria mea
şi merii înalţi de la care-am aflat că fiecare fruct
poartă în el cîte un vierme spre cer.
vîntul rostogoleşte pe străzi civilizaţia voastră
de hîrtie
şi lumea voastră de imagini.
distraţi-vă, distraţi-vă şi iar distraţi-vă!
Peisaj
Noaptea ca un viţel biblic
rumegă prin parcuri
gravitaţia
frunzelor de aur.
întunecată si caldă
se duce spre oraş
să lingă printre blocuri
lumina de la geamuri.
nu plînge nimeni de foame,
de frig
şi nici de suflet,
toţi s-au ascuns în somn
sau se iubesc.
în acest oraş
ciorile ornează-atît de bine
parcul
şi se aud ca nişte globuri
lovite între ele.
alte păsări au rupt gîndul
înainte ca imaginea lor
să mai poată ţipa.
tăcerea precede,
tăcerea urmează
şi a acoperit acele pietre din pavaje
ca o lavă.
trec oameni
şi urmele lor sînt cuvinte
spuse la nădejde.
sentimentele se pierd
ca nişte căţei imaturi
care nu-şi mai simt casa.
la noi doar soarele
nu are umbră.
Poem de liceu
pentru compunerea "Vacanţa de vară"
Eram copil şi lîngă Nistru, în vacanţă,
am simţit cum timpul îmi intra în oase,
apoi într-o seară, bătînd în lung şi-n lat
pămînturile brune, verzi şi roşii,
am găsit un sat întreg arzînd.
nu spun nimic despre cum era acolo.
cu ochii în piept şi inimile afară,
lovindu-ne destinul de armele reci,
am mîngîiat cu toţii cîţiva bătrîni,
cîţiva copii şi am plecat uitînd de Dumnezeu,
de moarte sau de noi. luasem deznădejde de la ei
şi ne-am făcut haine. aproape că nu mai ştiam
nimic de pînă atunci, un liber univers
ne sorbea dinainte să hăituim şi să fim hăituiţi.
ştiu de atunci că focul e sentimentul idealizat
al prezentului şi în devenire nimic nu e etern.
să se apropie clipa de mine, spuneam,
ca să m-arunc în ea cu istoria pe umeri.
eram orb şi mi s-a spus că la marginea mării
nu are ce să ardă, iar Dumnezeu şi-a făcut loc
să-şi odihnească-n mine veşnicia,
dar tot am omorît.
acasă mi-am recăpătat din veselia de copil
şi ţine pînă astăzi, cîte-un profesor sau
cîte-un coleg, care ştiau cîte ceva,
mă mai întrebau ce am făcut vacanţa aia,
iar eu zîmbind important, înfoindu-mă
din piept
ca un pui de curcan, le răspundeam
c-am fost detaşat de şcoală să predau istorie
în limba română
la clasa de ruşi.
Poem de pe plajă
Toate cuvintele mele de acum
ţi le spun tolănit într-o vară la fel
ca şi altele,
cu un Dumnezeu numărînd în toropeală
oamenii lui goi
veniţi la nisip
să se bucure de nişte lucruri
plăcute şi simple.
tu devorezi lumina
la cîteva femei şi la cîţiva copii de mine
şi văd un pescăruş imaginar
coborînd şi învelind cu aripa
şoldul tău concret.
cu toţi puradeii de pe lîngă noi
ţi-aş face un castel şi de la o tarabă
aş cumpăra pentru tine o lume întreagă
de plastic
să te joci rîzînd cu natura, cu vremea
şi să stai cît vrei cu răţuşca în apă.
cu armata asta de copii înconjurînd castelul
să fim împăraţi măcar într-o seară.
te rog, înţelege că distanţa de la mine la tine
nu poate fi decît argumentul nostru
de apropiere
şi n-am cum s-o cunosc
dacă nu ne atingem...
promit să fiu atent la ce va mai rămîne
din fiecare în parte
după ce te voi prinde-ntr-o noapte
de umeri
în spatele lumii.
şi să nu fugi de teamă apoi
că nu te voi cunoaşte,
îţi spun şoptit numai ţie:
tu nu eşti abstractă, femeie abstractă
nu este în viaţă.
tu ai un păr de culoare anume,
sînii care pot să fie şi puţin ai mei,
şoldurile după care se ascund încet
şi timpul şi noaptea de cînd ai hotărît
să m-asculţi la mine în pat.
ai forme atît de rotunde,
încît nu îmi mai trebuie nimic
şi le strîng în braţe
ca pe un glob pămîntesc,
cu acea mişcare a şcolarului din generală
care a intrat întîia oară
într-un laborator de geografie.
pe toate acestea le ai şi nu sînt abstracte!
tu eşti femeia găsită pe o plajă
cînd număram cu Dumnezeu în toropeală
cîţi oameni mai vin la judecata mării.
dar nu, poema aceasta nu se termină aici,
mai ai şi o inimă caldă
care-ţi va pune fruntea pe umărul meu.
şi vreau să te duc pe mare,
poate vom găsi vreun vers, din acela reuşit,
şi ţi-l voi lipi pe buze
într-un poem doar al tău, niciodată publicat,
consumat mai apoi în tăcere
cu porumb copt şi puţină sare
pe o alee-ntunecată spre hotel,
un hotel decojit şi compartimentat precum
amintirile noastre...
femeie găsită cînd era să adorm în lumină,
te văd că ai tot timpul o suferinţă nouă,
de asta niciodată tu nu te plictiseşti.
peste preoţia străzii cu ritualuri moarte
ai ocupaţie ocultă
cînd treci printre mirosuri de mici
şi de kebab
atît de înaltă şi cultă.
picioarele-s cam lungi şi mi-au trecut
de suflet,
picioarele-s cam lungi pentru rochiţa asta
care mi-a obligat voinţa la tandreţuri.
pe orice fel de vreme port aceste cuvinte
în dinţi
şi le răsucesc cu limba
ca pe un fir de iarbă smuls dintr-o livadă
unde n-am ajuns...
În pas de defilare
Morţii prin vene timpul îi trece,
iar gîndul o răneşte mereu.
cînd trece ea rănită încet pe lîngă oameni,
într-o doară îi mînjeşte cu vreme
să li se lase carnea puţin înspre pămînt.
şi de mult nici Dumnezeu nu mai doreşte
ca singur să aranjeze misterul.
dac-ar fi trăit pescarul,
copiii lui ar fi dorit să moară
îmbrăţişînd deşertul.
sînt legat de ce ating cu un lanţ
care-mi rugineşte în închipuire.
Blues obosit
Te-am aşteptat şi aşteptarea
îşi dorea s-ajungă din urmă
aşteptarea cea mare de timp pierdut
ce din îndepărtare
venea cu un sărut.
braţul menit pentru imagini
ţi-a arătat vasul cu lacrimi
în care lumea vine-n dor
să se dăruiască
vorbirii reci a lor.
îmi spun în gînd: tu ai fugit în zi,
soare-al meu cu aripi, din mîna unui zeu
şi îţi privesc urme cum cresc
la marginea luminii,
zăvorului ceresc.
te voi găsi în asfinţit
şi vom dansa
blues obosit,
iar vorbele
ce le-ai uitat -
o ultimă rostire,
poem neterminat...
Oraş în provincie
Precum camioanele ruseşti
trecînd prin larg canal cu deţinuţi români,
aşa fluturii culorilor
din zilele verzi
îmi străbat tăcerea.
în seara asta n-o să ies afară,
nu mai are rost.
căldura şi transpiraţia
se bat într-o ritualică luptă
pentru cine să rămînă cu omul.
peste oraşul meu s-a tras o cortină
făcută cu hainele decolorate ale pensionarilor.
actorii din toate clădirile statului
au fugit panicaţi cînd n-au mai auzit aplauze.
la mesele şi serbările cîmpeneşti din foaier
au năvălit cîini comunitari
trădaţi de Primărie.
e îmbulzeală şi căldură mare.
fără de umor.
mai departe, pe Victoriei în jos,
alţi oameni se desprind
din culoarea străzii
ca nişte zgaibe vindecate
pe genunchiul luminii
care s-a lăsat în oraş...
hai să plecăm, domnişoară!
în ţara asta nu mai e nimic,
decît femei şi Dumnezeu.
cetăţenii o să fie diseară la geamuri
mai palizi, mai trişti,
să-şi vadă prin perdele vecinii
cît de bine o duc.
şi o duc mereu pe-un picior de plai (...)
domnişoară, aş vrea să-ţi vorbesc
cum piere poporul din care faci parte
în dorinţa de a fi fost important,
să-ţi arăt pe cei dimprejur
ce frumos merg la vot pe la prînz
împachetaţi în afecte,
iar seara se duc la băut ca dup-o reuşită.
se aud la terase cum cîntă “noi sîntem români”
abia după ce se îmbată, niciodată înainte...
domnişoară, domnişoară, creierul poetului naţional
a fost uitat la soare pe un pervaz de fereastră,
era cîntărit, era admirat
şi l-a mîncat poate de foame o pisică.
în istoria noastră n-a mai rămas a cui era pisica.
am sentimente ciudate
şi nu pe toate le împart la oameni,
cu tine s-a-ntîmplat ceva cu totul special,
te-ai interpus între lumina Lui şi mine,
din pricina rochiei ţi-am spus,
care îţi era transparentă pîn’ la suflet...
domnişoară, domnişoară,
atît de mult îmi place
cît e de persuasiv capitalismul
cînd vine la concurs în România!
iar acestui oraş i-a murit în sînge viitorul
şi am stări confuze cînd îl găsesc pe străzi
ca o femeie cinstită
care vrea să pipăie...
şi l-am desfăcut în aceste imagini
cum aş desface nasturii unei rochii frumos îmbrăcate
pe care n-aş mai vedea-o niciodată după aceea.
Poem alb
Fiecare nume calcă pe fiecare om în parte.
din pricina ploii s-a desfundat omenirea.
şi de un arbore alb atîrnă vorbele
pe care le-am uitat în părerea de rău,
mai sînt nişte imagini din suflet
şi cu ele profan aleargă timpul spre mazilirea
din secundă,
iar oraşele se strîng împrejurul nostru
să ne dedice amintiri,
buzunarul lumii le sărută pe toate.
întîmplările, patimile şi unele inspiraţii
le mai găsesc acolo precum palma
unui străbunic al meu armân,
care mai găsea în pulpana hainei lui de dimie
cuie strîmbe, sîrme şi unele chitanţe
pe care nu le înţelegeam, dar nu l-am întrebat
niciodată.
Poem negru
Într-un joc
cu reguli simple,
tolăniţi la marginile firii,
oamenii se storc unii pe alţii
de lacrimi.
le ating cu ochii
frunţile pe străzi
şi îi văd obosiţi
intrînd prin magazine
să-şi ia pîinile,
apoi se duc în somn
să-şi desăvîrşească
umanele gesturi...
prind muntele de după umeri şi zic:
să ne lovim de mare!
Poemul de ieri
Privindu-mi mîinile murdare
de ulei de arme am ştiut
să nu mai pierd lucruri fără miză...
ca un vierme într-o cutie de conservă
şutată
de imbecili ori visători,
aş vrea să mă lungesc în descoperirile lumii,
să spun rîzînd poeme, poeme de cer
şi de pămînt poeme.
nu mare poezie, doar depărtări de cuvinte.
marea poezie este enigma
care sărută realitatea pe gură
şi pleacă.
Poemul de azi
Printre golănelile timpului îmi pribegesc tinereţea.
nu ştiu dacă drumul meu a fost al tuturor
şi nici dacă m-aşteaptă cineva
pe peronul acela de gară fără de nume.
va fi vreo siluetă pe sub lămpile arse,
una din femeile cu buze de timp
care mi-au măsurat şi interpretat nuditatea,
ori Dumnezeu va fi cu braţele întinse?...
mamă, pentru că m-ai născut,
de ce nu-mi poţi răspunde?
Poemul de mîine
Doar pentru că...
doresc să mai păstrez din vreme
trebuie să muşc din carnea veşniciei
şi să mă şterg de sînge
cu lumină la gură.
Îl şi văd pe Dumnezeu
cum o s-alerge sîngerînd
cu zdrenţele istoriei după El.
acum doar Îl aud cum calcă lîngă mine
peste zilele acestea,
iar oamenii
au venit să se ascundă
de ploaia din oraş
sub mantaua morţii.
stau toţi de mînă cu zeii
aşteptînd să treacă în cuvinte...
Poezie modernă cu improvizaţii vechi
Nu m-acuzaţi de tînăr
că-mi place tinereţea,
voi care nici nu ştiţi
să vremuiţi.
şi nici pe mort
de moartea dintre voi!
pe cuvîntul meu de scriitor,
nu am atîta nevoie de imaginea lor
robind pieţele, gangurile, lifturile
cu parfum.
e adevărat că vara asta
femeile umplură oraşul,
ieşiră la soare
încolăcind lumina şi timpul pe ruine
ca şerpii la Histria.
le muşcă sînii bluzele,
mie ochii rîsul lor printre imagini
democrate şi sociale.
abia atunci într-o dictatură
pogor cuvintele mele
să le îmbobocească sub frunţi.
şolduri în culori aievea
din moda chui-chic
nu mai au loc în municipiul meu,
lovesc magazine şi blocuri,
grădiniţa cu puradei
şi feminităţi stimulate,
administraţia locală
cu-ncheieturi opărite,
plus graniţele ţării.
istorica tendinţă ofensivă a naţiei
îmi încîntă ochiul.
iubirea mea ascultă
nenăscutele dace pe nenăscutele românce
cum le muşcă.
şi din nou eu azi la ştrand
mă dezbrac de poezie,
atît de mult îmi place să înot
de parcă moartea mea
ar fi-nghiţit puţină apă şi tăcere.
răsturnată de lume pe nisip,
frumuseţea unei femei se joacă atent
cu frumuseţea luminii...
şi de la poartă se vede
că e din aceea cu carte
şi medii de merit,
înainte de a răspunde ceva
îşi arcuieşte molatec sprînceana
şi iar se întinde la soare
ca soarta Balcanilor.
dar şi eu sînt băiat licenţiat
cu temă în Egiptul antic şi hieroglife,
îmi sînt bine cunoscute nisipul,
soarele, mormintele...
o văd acum ca o piramidă
în număr de aur,
plină-n separeuri
cu bărbaţi aleşi.
o văd surîzînd şi-mi vinde cuvinte
pe buze, pe păr.
închide uşor ochii dulci, genele lungi,
atît de bine i-a închis
şi-atît de lungi gene mai are,
încît aş putea urca pe ele
să o mai sărut pe pleoapă,
sub sprînceană.
nu m-acuzaţi de tînăr
că-mi place tinereţea,
în materie de om
timpu’ e cea mai mare bătaie de joc.
Scurt poem de dragoste
despre femeia secundă
Are ochii mari şi tace
precum noaptea
ascultînd lumina
unei singure stele.
îşi doreşte să cadă
pe pieptul unui alt timp
şi marginile propriei firi
i-au strigat să se întoarcă
la marginile mele
care o dată au fost ale ei.
O artistă mi-a cerut un cîntec
Venea de departe şi a vrut un cîntec
pe o melodie care a costat numai 15 DM:
iubitul meu ieşit din mare,
ai umeri sărutaţi de soare,
cu pleoapa vreau să te ating,
o umbră caldă peste ei să întind.
şi, dragul meu, cînd vezi lumini
care se joacă peste sîni,
din timp iubiri îmi dai să rup,
cuvinte să-mi lipeşti cu buzele pe trup...
(vreau să ne ţinem mai strîns lipiţi de voia
noastră,
mi-e frică-n lume,
plîng în umbra ei albastră.)
păsări reci seduc în noapte
luminile ca nişte şoapte,
zeii s-au întors şi plîng,
la ţărm ne ţin pe braţul lor de timp, cel stîng.
şi, dragul meu, ţine-mă strîns,
alungă zeii care-au plîns,
din timp un gest aş vrea să rup,
destin să îmi lipeşti cu palmele pe trup...
pentru acest cîntec, dintre compozitori a venit
o artistă
pe o melodie care nici nu ştiu cît a mai costat.
Răsărit la Vama Veche
Prea întinse şi prea arse
văd palmele mării
care nu mai pot să îl ajungă
pe soare
şi să-l ţină la piept
ca vremea pe nişte tineri
de pe-aici.
această noapte aleargă desculţă
pe ape
şi nu spune nimic,
timpul i-a umplut gura cu lumină...
un înotător,
doar pentru că nu-l mai poate ajunge
pe soare,
vine către ţărm.
Poemul de pluş
Părăsite de dorinţă şi de haine totodată,
după ce au iubit în camera lor pe întîmplătorii bărbaţi,
femeile au un mers atins de sensuri.
sînt toate ca o frumoasă regină trecînd încet
prin mintea căpitanilor duşi în războaie
spălate cu noroi şi sînge dinaintea istoriei
şi melancolizaţi de gloria curţii.
în pat se gîndeşte cel mai bine viaţa!
stai aşa pe spate şi vin pe deasupra în săruturi
ore din zi şi altele din noapte
să înmulţească lîngă tine timpul(.)
la capul patului, spre lume,
cam pe unde e veioza,
doarme un înger,
pe care îl deranjez cîteodată
cînd mai întind mîna după o carte
sau după o femeie...
şi ca un convoi de camioane poetice
trec fluturii aceia de pe pliculeţe de carton
cu zilele pe aripi.
melancoliile mele, melancoliile tale
le împing în tine, intelectuala mea,
să nu le mai scoată de-acolo
nici şampoanele roz şi nici copiii tăi.
doar alte realităţi mai vreau
să coboare în oraş,
învingătoare peste cadă.
aşa ţi-am vorbit cînd tu doreai să ştii despre mine.
nu te-ai mulţumit doar cu vorbe, şi acelea poetice.
m-ai chemat în camera ta de poveste,
unde intrase într-o dimineaţă pe fereastră
şi cîte ceva de prin lume
şi se aşeza acum la întîmplare peste ce aveai prin casă:
televizorul pentru plictiseală,
un casetofon să devenim romantici, masă, scaune
care nu folosiseră la nimic pînă atunci
şi parchet lăcuit...
lîngă uşă, înveşmîntat ca un prinţ
cu o perdea roşie din hol,
îţi apăsam sînii cu pieptul
ca pe nişte cuvinte sexuale cu mîna.
şi cînd cu degete te-am ocolit pe şolduri
răzgîndindu-mă întruna încotro s-o apuc,
am uitat de toate, şi-n ce ţară mai trăiesc!
ce importanţă mai avea cînd te mîngîiam acolo,
la-ncheietura lumii, mult pe exterior,
ca pe un fluture mare, să nu mai poţi zbura...
şopteşti şi acum lipită de gîtu-mi vînos:
“apoi ce urmează?”, de unde să ştiu eu,
ce,-s ghicitor, poate vreun cutremur!,
“ce vrei să faci cu mine?”.
şi acum aud semanticul răspuns
atîrnat c-un zîmbet peste umărul tău:
dorinţa, fata mea, hai, pune-ţi-o!
am fost emoţionat de jucăriile tale de pluş
aşteptîndu-te seara pe pereţi şi pe pat,
aşezate de tine de mult pe evenimente şi specii.
şi toate te aşteaptă să-ţi aminteşti plăcut de ele
cînd vii obosită acasă...
mă chemaseşi atunci cu gînduri cuminţi,
să-mi vorbeşti despre tine, supărată puţin,
că bărbaţii nici nu ştiu, nici nu mai au răbdare
(să asculte).
vorbeai atentă,
ca nu cumva să greşeşti în faţa mea de scriitor
cuvintele ce ne apropiau firesc, sentimental
şi aveai acea siguranţă (nearsă)
că te-aş înţelege deplin.
ne plimbam aşteptarea în copilăria ta frumoasă
şi te lăudai şi tu puţin
cu cît de bine ţi s-a articulat
personalitatea
la casa bunicilor tăi.
şi să mă ierţi că am considerat pînă la urmă amîndoi
că jucăriile acelea ţi-ar sta mai bine sub spate.
în mintea mea a fost...doar o imagine poetică -
viaţa ta de pîn’ atunci, noi, copilăria, toate,
să-ţi folosească şi ţie la ceva...
te priveam răsturnată în gîndurile mele
şi lungită somnoros pînă la marginile realităţii.
ea începea de la pătura verde încolo.
pe piciorul tău stîng îmi plimbam voia
cu atingeri lungite şi genunchiul tău obosit
părăsise pluşul
pentru marginea mai dură a patului.
aşa se caută cîteodată confortul în pat,
de la părţile moi înspre tare...
şi acum te aştept pe pereţi şi pe pat,
ca o jucărie de pluş primită de tine
la un eveniment anume. aş vrea să te-ntîlnesc,
într-o zi sau într-o seară, la o terasă
sau la semafor la Parîngu’ şi să-ţi spun la ureche,
aşteptîndu-ţi culoarea pe care să trec,
dorinţa aceea pe care ţi-ai pus-o...
şi dacă o să te măriţi şi bărbatul tău n-o să mai vrea
la casa cea nouă jucăriile tale de pluş,
o să te ridic pe palme pînă la mîinile cerului
care-mi apasă aceste cuvinte...
Cu prietenii alături
Am venit încet printre seri
cu jocul copilăriei tîrît după mine
prin coridoare de şcoală
cu zîmbetul de clor şi culoare crem,
prin gări mirosind a uleiuri
şi a patrie,
prin tranşee într-o vară.
cu limbile lui de încordare,
ori de bucurie,
mereu mă vedea un ceas
în fiecare şcoală
şi în fiecare gară
sau la mîna amputată
a unui soldat
coborînd aşa printre seri, într-un container
am văzut un înger,
privea ceva pe cer
şi mai lăsase din cuvinte afară.
probabil să înveţe
cum tace pămîntul.
cîinii trăgeau de ele
ca şi cum ar fi tras de maţe
sub zidul abatorului
care hrăneşte oraşul.
îndrăgostiţii lipiţi pe sub seri
nu-l mai lasă pe timp
să treacă printre ei
şi şi-au găsit cîteva frunze
să le despartă cu piciorul.
retras prelung, din întîmplări banale,
aştept.
Preţiozităţi poetice 1
Pămîntul duce atîtea sentimente
şi mereu natura
îşi tot schimbă timpul,
precum un şarpe pielea -
ruine,
zei,
amintiri rămîn sub paşi
întîmplători.
şarpele nou s-a hrănit
şi a plecat spre ochiul
în preajma căruia lumina
a învăţat să se preschimbe
în culoare...
oamenii stau grupuri-grupuri,
pe criterii alese de ei,
şi îşi trăiesc gîndurile
numai aşa cum ştiu.
de felul meu sînt un pescar
şi am un dor să colind uscatul.
mi-am aruncat năvodul pe moarte
şi peste sînii femeii.
ea, obosită, la ţărm, stă rezemată de mine
şi eu nu sînt să o rezem.
în peisaj cerul a săpat nişte şanţuri de carne
şi pe ele se mai scurge viaţă
de la cei care mai luptă.
ea stă rezemată de mine la ţărm
şi eu, obosit, nu sînt să o rezem...
Preţiozităţi poetice 2
Precum pămîntul s-a regăsit în om,
aşa s-a ascuns apoi în lacrimă ochiul.
urmară religiile, minuni şi oameni mari,
întîmplări şi alte lucruri scrise.
dar, de pildă, importanţa pe care o au piramidele
a fost dată şi de atîta nisip care era împrejur...
simt femeile cum privesc de pe ţărmuri,
aproape fiecare e iubita cuiva
şi întîmplările sînt banale,
doar imaginile lor creează emoţii.
nu
mai
port
pe
umăr
arme,
ci am femeia pe un şold,
pe Dumnezeu pe altul
şi
îi
duc
cu
mine
ca să vindem lumea
pe două-trei versuri...
Preţiozităţi poetice 3
Oameni, voi sînteţi regi ai cuvintelor,
făgăduiţi-mi punctul din urma lucrurilor scrise
şi împreună vom privi tăcerea lăsată cu palma
peste castelele lumii!
îngreunat atunci de vorbe aiurea, lacom mă voi întinde
în somn. în legile călătorind pe lîngă mine
simt o rostogolire
şi învins de cuvinte m-aplec uneori
spre marginea lor.
dacă nu ar fi fost sori şi dacă nu ar fi fost semeni,
am fi încercat iluzia eternităţii,
n-am mai fi prins de piele şarpele
care s-a smuls din timp.
am dorit ca aceste cuvinte să nu omoare tăcerea,
ci doar să o-nfioare.
şi n-o să cînt nici zări, nici munţi ori mări,
numai privirea lor.
Incantaţie pentru dezinhibare
În lumea asta văd că sînt,
cînd nu-i la mine-acasă lumea,
ca o biserică străveche
în mijloc de metropolă.
umbrele rîzînd au raze atîrnate
printre dinţi
şi caută în noapte oamenii
lîngă care să se plimbe
prin oraş...
ei stau lîngă vitrine,
prin baruri
şi prin vorbe.
puiul de moarte
nu s-a născut încă
în braţul meu
care se joacă ascuns
cu aceste imagini
prinzîndu-le de ceafă...
pe buzele femeii frumoase
care trece prin oraşul cald
fluturii au descărcat de pe aripi
toată atingerea din culorile serii.
şi buzele bat în mine
precum acela rătăcit în timp,
care vine să bată timid
în porţile clipei.
imaginea unui om este ca şi imaginea
fiecărei zile,
sarea şi plînsul se pierd
la începuturile ochiului
şi ale luminii.
Joc
Tăcerea din mine nu ar ajunge
să echivaleze lumea
şi am nevoie de tăcerea unor oameni.
aşa se explică rostul meu
cînd găsesc femei,
sînt atît de interesante
în tăcerea lor de carne rotundă
şi plată pe alocuri.
din întîmplări de noapte întors
în lenea luminii
sînt rămăşiţă de viaţă
şi de poezie,
amîndouă trăite
şi spuse zîmbind.
o pasăre cu aripi lipite a slobozit
gîndul la timp,
omenirea şi memoria.
şi azi se lipeşte de mine.
sînt prins în gloria zilei de mîine
ca un ursuleţ de pluş
în braţele fetelor îmbrăcate sumar
în melancolie
după un duş în cămine studenţeşti
mereu mirosind a mîncare.
a rîs copilul vagabond şi a intrat
în lume.
şi tot o noapte de dinainte îmi cere în ochi
amintirea luminii
şi m-am deprins a nu măsura omul cu versuri.
Pastel
Ca un pod mă întind
în serile cu oameni
peste gesturile mele
şi las prietenii să treacă.
se gîndesc la ţara lor
rotundă,
strigarea din cerc
li se educă în minte
şi le doineşte în vene.
de frică îşi vorbesc
unii altora,
iar ochii adună zadarnic
lumină pe sub gene.
numai femeile
coboară în noapte
din lunile de catifea
aşezîndu-şi părul cald
pe casele acestui oraş.
învechit precum sentimentele.
le miros tîmplele
şi ochii mei poetici
le învelesc de lume.
mărturisiri reciproce
ascund reciproc.
ating femeile acestea
şi ele îmi aduc
bucuriile şi tristeţile lor,
ar vrea să le aşez
pe inima mea,
dar inima mea se scutură
de lume
în sînge...
prieteni ai mei,
voi nici nu ştiţi că iarna asta
a găsit de cuviinţă
să-mi înfrigureze
timpul.
Tandreţe
Mai picură cîte-o femeie de la Dumnezeu
în orgoliul taţilor care vor băieţi.
ea începe devreme cu instinctele ei,
cu pregătirea pe lîngă păpuşi,
niciodată pieptănate de ajuns,
cu minibucătăriile de plastic
pe care se supără seara,
cu băieţii mai puternici care o bat
şi o trag de codiţe prin faţa blocului
cînd vine timid să se joace cu ei.
ea începe devreme cu toate acestea,
pentru că are de dat mai tîrziu cîteva spectacole,
cînd s-o aprinde lumina pe scena unei bucăţi de lume...
femeia se trezeşte uşor din copilărie
şi cît de plăcut pentru noi
e s-o vedem cum se trezeşte odată cu carnea!
patul ei cu gînduri de liceu, cu visuri
şi dorinţe ascunse şi neacceptate,
cu stimulări şi temeri,
e purtat de timp pe străzile oraşului.
tînăra femeie dormind e atinsă încet în graba lor
de către bărbaţii în mers. şi, pentru că o ating doar uşor,
mulţi va trebui pînă s-o trezească.
(afară de cazul în care vine unul să zgîlţîie patul
strigînd: bă, scoal’!)
apoi, domnişorindu-se toată, va fi folosită la patimi
în schimbul unor vorbe, dincolo de ele va simţi frustrarea.
şi părul, şi ochii, şi gîtul, şi sînii, şi atît...
iar ocrotirea aceea din gesturi,
cu sentimente cumpărate de pe degetele moi
şi din podul palmelor,
se va întoarce să lovească timpul
de după bărbatul mulţumit şi plecat...
(care toată noaptea a dormit cu spatele)
din toate va încerca doar să păstreze cîte ceva
pentru sentimentele ei.
şi cînd alţii o vor atinge atent,
ei îşi vor mîngîia orgoliul, de fapt.
şi sufletul, mai rar.
iar cînd îi vor sufla pe inimă cuvinte,
ei vor dori să ştie cît de bărbaţi mai sînt.
aceşti închinători de weekend
vin la femei ca la nişte biserici cu crucile rupte
să scrijelească toţi cîte un nume
pe înaltele bolţi sau pe pereţi pictaţi.
fiecare după cît de sus a dorit să se suie...
după toate acestea rămîne o rochie făcută cadou
ori un inel şi-o amintire sau nişte ochelari de soare.
în aceste părăsite biserici cu crucile rupte
văd cîte un credincios rămas singur,
stînd în genunchi, tolănit sau în picioare,
după cum îl taie capu’
să-şi aştepte moartea.
în aceste părăsite biserici cu crucile rupte
eu vin noaptea să aprind lumînări.
între astfel de emoţii sociale
e tare greu să fii şi bărbat şi poet.
Pierderi în toană japoneză
Drumul şi-a pierdut mersul
şi acesta călătorul,
călătorul şi-a pierdut aspiraţia
şi aspiraţia slăbiciunea,
care, la rîndul ei, şi-a pierdut cerul,
şi el pasărea şi privirea.
pasărea şi-a pierdut odihna,
iar pămîntul motivaţia
care s-a pierdut pe sine.
frate risipitor al călătorului,
mă întorc să spun peste nisipuri, ape, ochi:
drumul există!
Poemul oamenilor de pe lîngă mine
În ţara asta nu-L mai văd pe Dumnezeu
picurînd din harul Lui cu o pipetă
în sîngele nostru istoric,
ci doar pe oameni care-ncearcă să-L privească,
pe noi, cei goi de imaginea Lui.
şi toţi am învăţat să umblăm prin vreme
de parcă ne aduse cineva aici
ca să ştim cum o să meargă
şi cum se termină
lucrurile.
nu ne ajunge timpul
decît pentru un pas.
în viaţă.
şi în moarte.
între ele - aproape nimic.
e frig unde ne este condamnată tristeţea
pentru păcatul de a fi furat
din taina tristeţilor lumii.
şi dacă toate acestea au un sens,
gîndurile,
privirile,
toate aşteptările,
îmi place să mă uit
înspre om...
şi am ales să fiu uneori
sensul alergării lui,
iar casa mea este aproape de spital
şi aud salvarea mereu.
Poem de atingere
Tu mă iubeşti
încît ai vrea
să fii umbra de carne
a respirării mele.
iubito, să mă ierţi
că-ţi spun acum,
cînd abia te-ai atins
între sîni cu parfum,
dar carnea mea
va fi pierdută de timp
în urmarea lui...
tu, probabil, te atingi
de suflet
şi tot în el
te împingi!
de asta inima mea
s-a întors speriată
de pe pleoapele tale,
de pe umeri
şi genunchi,
în propria ei bătaie.
tu să mă ierţi
că uneori mai sînt absent
cînd tu ai vrea
să mă-nfăşor
în frumuseţea ta,
să ştii c-am spus poeme,
azi rătăcesc în inimi
încercînd a mă prinde
pe mine însumi de guler
în propriile cuvinte.
în ochii mei care-au văzut
atîta moarte roşie
de carne sfărîmată,
tu vrei să naşti imagini
de frumuseţe ondulată
şi atingeri cu CO2 din respirare.
arătarea ta în această cameră
şi în acest oraş
aş vrea s-o leg de lume
ca să o simt plăcută
sau să o leg de lună
să o iubesc de jos,
romantic, medieval
şi să o vînd la ziuă
pe-o dimineaţă optimistă
la Banca Română de Trăiri Interioare,
dobînda e mare, naţiunea prosperă
şi nu stă la coadă.
în felul acesta la bătrîneţe o să fiu
mulţumit
că sentimentele mele
valorează ceva.
mi-e greu să recunosc,
dar în peisaj eşti mai frumoasă
ca patria
şi mult mai uşor te-nvăţ pe de rost.
văile tale, trecătorile, munţii tăi,
pasurile şi şeile,
le-aş bate ciobăneşte pe potecile vechi
şi pe altele mai noi,
făcute de mine (la această imagine poetică,
rog a nu se omite bîta).
din pricina acestora toate
mă umple tăcerea şi rîd înspre creasta iliacă
a nudului lumii,
iubita mea,
vreau să-ţi deschid sufleţelul
ascuns de privire
în prea multe etape textile,
sociale,
plus cele ce vin
din pretenţiile tale fireşti
şi să intru acolo
cu lumea mea cu tot.
să-i spun lui Dumnezeu
cu nu ştiu ce cuvinte
cîteva lucruri de pe stradă.
tu să mă ierţi că-s vesel
atunci cînd vrei să mă iubeşti
şi să mă ierţi
c-aş vrea să te iubesc
din pricina morţii...
Cîntec de vară şi de iarnă de prin ’92
Se subţia copilăria-n mine
întinsă pe o armă,
timpul creştea nebun în iarbă
acoperindu-ne morţii, ştiu bine,
în livada cu piersici şi gînduri
aliniate rînduri-rînduri.
e impresie de iarnă la noi,
zăpezile i-au despărţit pe sfinţi,
iar lacrimi ce-ar fi fost fierbinţi
cad imperfecte şi moi.
porţile de cer au fost acoperite
cu aripi de îngeri rănite.
nu plîngeţi, prieteni, dau viaţa mea,
dau viaţa mea pentru parada morţii lumii.
Poem de liceu
Am plete, un caiet în geacă,
o julitură pe un pumn, adidaşi noi
şi un zîmbet fără de motiv
pe care îl tot duc la îmbătrînit.
îmi caut în buzunare -
doar voi mai găsi ceva din mine.
un înţeles poate ascunde o lume,
aşa cum o floare deschisă
eliberează un ochi.
fac navetă de la Sadu
numai ca să văd o fată,
să mă întristez şi să mai scriu o poezie.
nu toţi profesorii văd cît sînt de deştept,
iar alţii m-au lăsat corigent la mai multe materii
pentru proastă purtare.
mai plecăm intelectual pe munte
la cineva care are o cabană fără de curent,
unde au acces cultivaţii clasei.
după masa de prînz, cînd ceilalţi vor să doarmă,
scriu pe o foaie din pachet,
în care mama învelise tacîmuri:
pe treptele de verde, /
unde odihneşte viaţa / obosită de timp, /
se deschide pleoapa umbrei. / aşa se deschide /
şi pe aceste coli, / iar tăcerea ca o lumînare /
picură pe ele. pe genunchi, pe şold, pe gît /
am să-ţi adorm cuvinte ca o lumină /
pe erotica toamnei. /
atunci am pus după urechea dreaptă
cîteva cuvinte roşii ca nişte cireşe
şi am plecat prin lume
fluierînd
să întîlnesc pe-acela
despre care îmi spuseseră bunicii
că i se zice Dumnezeu.
În vizită afară şi în casă
Cerul se dilată cu lumina soarelui
şi doar o palmă din el
ar putea să învingă o furtună
şi lumea aleargă dintr-o buză de culoare
lăsată uşor peste bărcile pierdute.
pe la vechii mei profesori
eu din cînd în cînd mai trec
şi la unul dintre ei
o elevă-mi zîmbea sec.
ea era numai din cercuri
şi inele de la zei,
făcută-n calcul de grec.
foaie verde cerculeţ
nu îmi pari atît de-nchis
de rotunda forma ta
pe cît de privirea mea,
care-i prea ţintuitoare
într-o calmă eminenţă
şi fixează-n arătare
electronii de valenţă
pe sub umbre şi lumini
vin bărbaţi tot mai puţini
să te ia-n calcul, prezenţă.
vreau să capăt de la ea
făgăduinţa tîrzie
că după ce-nvaţă realu’,
trece la filologie...
marea i-a spus înotătorului
că de mult nu mai are răspunsuri
zadarnice.
Tablou cu frumuseţi de astăzi
Nu mai e spaţiu liber
care să-mi lovească piciorul
îngropat pînă la gleznă
în moarte,
nici iarbă să-mi declare cu lumină
singurătatea ei.
doar pămîntul
se mută încet
din gîndurile noastre către cer,
doar trupurile morţilor
sînt singure
şi peste tot
sînt morţi echilibraţi.
în carnea lor
maronie.
şi o singură axă de os străpunge toate sferele.
ştiu de pe front cum este carnea
însîngerată în lumină
şi lumina născînd o umbră de carne.
rup atingerea şi plec.
la colţuri de străzi,
acolo unde firea devine curioasă,
cîte un cîine vagabond se uită flămînd
la creierul meu.
oraşul şi-a lipit obrazul
de obrazul meu însingurat şi stîng
şi ne uităm la lună!...
am un singur sentiment precum alergătorul,
nici un cuvînt nu mai e cuvînt pentru mine,
doar sînge pe care şi-l şterge la gură
tăcerea cu colţii de fiară.
în acest oraş luminile adorm peste oameni
şi pe pleoapa copilului ce nu mai poate fi vesel.
Poem plimbat de pe străzi la o casă
Te-am văzut într-un oraş de ploi,
treceai rîzînd
pe după nori
şi învelită strîns în rochii,
te subţiai prin lumea largă,
mirarea
arcuindu-ţi ochii.
iar ochii mei se ascuţeau
de soare
şi de rîs,
apoi mi ţi i-am înfipt în spate
şi în coapse.
rănită poetic
şi mulţumită de eroicul act,
te-ai întors
şi ai aşteptat poetul
să-şi ajungă ideea...
cu un zîmbet cald,
îngăduitor probabil,
l-ai adunat
de pe străzile lumii.
vocea ta rătăcitoare printre alte chipuri
o auzeam aproape, la o întindere de gură:
“mă gîndisem să te sun, ce bine că te văd,
aş vrea să vii la mine să m-ajuţi
să fac o scrisoare de intenţie, îmi trebuie la Bucureşti
la o firmă de produse din piele, se dă un concurs pe 16
pe un post de traducătoare,
aş vrea să fie o scrisoare beton,
să atragă ălora atenţia, cu text persuasiv,
aşa cum faci tu.
mi-ar plăcea să merg în Bucureşti,
sînt alte perspective, am unde să stau şi voi fi şi singură.
ce poţi să mai faci în oraşu’ ăsta?”
după un suc la una din acele terase din centru,
cu vorbe fără rost
şi tineri plini de vorbe,
te priveam în camera albastră
cum respirai cu mintea obosită,
ca o pasăre-n migrare
către sentimente...
îmi doream s-ajungi la Bucureşti,
aş avea şi eu unde să mai trag
atunci cînd vin cu treburi pe la capitală,
ai tot ce ar putea să te facă fericită acolo,
plus gratuităţi pe transport.
nu mă grăbeai să-ţi fac scrisoarea,
îmi construiai atentă atmosfera,
să nu irosim inteligenţă prea multă,
să pot să fiu în gîndire drăguţ
şi marea aşteptare
era un ciorchine
din care gustam temători
cîte un bob.
te voi desăvîrşi în stări confecţionate,
tu vei fi o femeie anume şi deja am început să dansăm
cu gesturi banale de viaţă.
printre noi pisica ta trecea cu coada ridicată
cerîndu-ţi de mîncare
şi-n camera albastră căzuseră bucăţi de cer.
Bucureştiul departe era, firma cu produse din piele
se pregătea să moară înciudată pentr-o noapte.
nici nu ştii cît îmi doream să iei concursul
privindu-te cum îţi mai mîngîiai felina
primită-n dar
la ziua ta de naştere.
şi ce mişcări aveai în blana ei
cu mîna ta subţire!
mi-am amintit atunci de bătrîna Mitra
cînd torcea din caier lîna. îmi eşti mai dragă azi
decît copilăria şi e cel mai frumos lucru
pe care găsesc acum să ţi-l spun.
“te sărut, scriitorule, să nu uiţi să-mi faci scrisoarea,
ai spus că ai onoare armânească, figură ce eşti!
pînă cînd o vei aduce, să te gîndeşti puţin
cum s-ar analiza postmodern următorul text
în plural academic: <<mai treci, neică, şi tu dealu’/
şi vino la noi cu calu’!>>”
Poem înserat de prin oraş frumos
Prea lungi mîini în prea mici buzunare
mă însoţesc în noaptea devenită socială.
timpul se lasă măsurat zadarnic
de nişte trecători care-şi privesc ceasul
şi oraşul.
cîteva fragmente din el am pus şi eu
pe inimă.
şi m-a luminat apoi o vitrină pe faţă,
manechinii de acolo priveau ca nişte zei,
îşi făcuseră şi ei o părere despre lume...
şi încă mai aveau ceva de văzut!
iar piatra cubică din pavaje
s-a înălţat puţin pentru neînsemnaţii
care-o calcă,
străluceşte sub picioarele lor
de la faruri.
oamenii fără bani şi fără ziuă,
care-ar vrea doar să le fie mai bine,
primesc noaptea să se odihnească
pe umerii lor.
viaţa,
viaţa cu gura deschisă le-a sărutat gura.
Joc şi viaţă
Pe la 16 ani, la film,
ţi-am mursucat o ţîră sînii
mîrîind ca un căţel. aproape de boticul umed
mi-ai spus c-ai vrea să fii cu mine,
să uiţi definitiv toţi cînii.
nu prea pot, că am pe alta
mult mai mare, mai stilată.
şi, zîmbind în colţul gurii:
dar, în fine, arată-mi cum stai culcată!...
la 20 de ani, în studenţie,
ne-am întîlnit într-o vacanţă
la rînd la îngheţată,
o zi de vară mi-ai vorbit de planuri,
cît de frumoasă-i viaţa, ce perspective ai
pe munca ta, cum domini tu bărbaţii...
şi pînă noaptea ai tot dat din clanţă.
pe străzi prost luminate
am plecat apoi să revedem liceul nostru.
cînd ai tăcut o dată pe sub castani ornaţi cu ciori
şi te-ai uitat atentă la buza mea de jos,
în gesturi hotărît te-am prins de după gît
şi te-am adus la gură!
profu’ nostru de română
care te medita pe tine,
iar cu mine era prieten,
ajunsese director,
ceruse bani la minister,
se ridica sala de sport
şi era noapte la liceu.
ne priveam atenţi
şi nu vorbeam nimic,
te-am tras de mîini în umbre
şi odată cu boarea ţi-am ridicat rochiţa
cu flori de cîmp pictată
şi te-am atins la suflet,
atît de rezemată!
plini amîndoi de var,
ca nişte îngeri de carne
pe după sala de sport,
ţi-am considerat
mişcările acelea,
superficial
aport.
pe la 25 de ani, într-un oraş din Transilvania,
eram foarte important
şi împăiat de poezie,
ca un tînăr trofeu al culturii regăţene.
tu ai văzut, trecînd la film,
afişul de lansare
şi ai vrut să mă surprinzi.
după aplauze ce mi se cuveneau,
ca mămăligile şi mîngîierea
la cîinii vagabonzi,
veneai spre mine ca în filme,
zîmbind pe mersul tău de manechin.
c-o singură privire mi-am învelit atunci
colegii scriitori
şi i-am vîndut pe ochii tăi de mîţă scărpinată.
cu o atingere de coapsă doar m-ai luat din mediul meu...
am rîs prin baruri, te-am ţinut în braţe
şi te-am iubit mai tandru, mai atent, mai educat.
tu începeai să devii femeie, eu îmi doream să te uimesc,
să mai rămîn puţin bărbat.
ai spus tu vorba ceea pe care te consider:
poetul meu drag, hai, rupe realitatea!
(de aici încolo se va întîmpla)
la 40 de ani m-ai căutat să-mi spui că ai probleme
cu bărbatul tău, copiii te întreabă de ce i-ai mai născut,
deştepţi nu sînt c-au semănat cu el, au note mici la şcoală
şi viaţa nu ţi-a fost aşa cum plănuiai, cum povesteai atunci,
demult, cu îngheţata aia-n mînă, de îţi mai aminteşti...
chipul unei femei care plînge e dicţionarul cuvintelor
pe care nu le ştii, şterge-ţi lacrimile, doamnă,
cu mijlociul şi arătătorul mîinii drepte, iar cu inelarul
să-ţi atingi în treacăt uşor îmbătrînitul obraz.
mai uită-te o dată atentă la mine
şi hai încet pe pieptul ce încă te mai ţine.
acolo se schimbă toate, dar nimic din toate cele...
cu mîinile în var şi cască muncitorească,
precum în filmele cu viaţă comunistă,
aş vrea să lucrez la tine
ca la sediul unei bănci de sentimente,
să-ţi fac din nou un zîmbet şi să ţi-l pun în braţe,
să-l duci mereu cu tine prin conturile lumii.
înţelegîndu-te în taină
(voi numai asta vreţi, să vă-nţelegem bine),
pregătindu-ţi terapia, te-am prins de umeri pe la spate,
cum prinde moartea pe ţaţe.
la 55 de ani tu încă mă doreai, dar nu se mai putea,
acum aveam pretenţii la puştoaice arămii,
cu carne voluptoasă,
pline de buze moi pe corpul tot
şi şolduri de fier,
ca să-mi înmoaie carnea,
să-mi ruginească osul,
aşa cum vei fi fost şi tu cîndva, de îţi mai aminteşti...
de-atunci de cînd erai cu îngheţata aia-n mînă.
ţi-am zîmbit, atîta doar, ţi-am zîmbit.
pe la 82, se pare,
ne-am întîlnit la o înmormîntare
în blocurile alea bleo,
lîngă liceul nostru.
nu era rudă moarta,
prietenă - nici atît,
aveam o obligaţie.
noi încă eram veseli,
trecuseră toate...
te-am ţinut şi-n braţe,
pe scări, ca să nu cazi
în întuneric,
rîdeam de cimitire,
de oameni
şi de vremuri,
aveam, totuşi, o teamă,
dar n-ai mai vrut atunci moşneagul
care, dezinteresat,
ţi-ar fi împrumutat puţin toiagul...
Cine mai trece la anul 2000 podul
de peste Părăul al Tulbure la satul Corşor
Prima trece şchioapă Gheorghiţa Carfoanii cu cîinele ei
cît pisica, Victor a lu’ Dinie cel roşu ca sfecla,
apoi trec ţiganii lu’ Costică Roncea, ginerele lu’ Grămadă,
cei mai omenoşi din tot satul, mereu la procese trece
Antonica lu’ Gicuţă, cu pămîntul de luncă de la spatele
casei, Nicuţa lu’ Bălăşoiu se duce cu Dorina la tîrg,
da’ Aurel nu se mai arată rumen cu puşca-n spinare,
nici moşu’ Berdiţă povestind din răzbel, cînd făcea
cu căzanu’ la oameni, numai fiu-su Fimian cu Păpuşa
se mai duc la pocăiţi că le-au dat ulei şi haine,
nu mai trece nici Liza basarabeanca, femeia din sat
care căra lumina pe cocoaşă, nici omu’ ei, Afanasie,
nici Tolea, nici Valusia, ai lu’ Sîlică al lu’ Titu trec toţi,
şi frate-su Gicu să mai pună un prun, da’ Polina nu,
Victoriţa şi cu Gigel al Saftii, cel cu ochiu’sucit,
trec numai cu maşina, şi de la Marcel al lu’ Puică trec toţi,
nici ei nu ştiu încotro, iar de Irina nu se mai aude nimic,
Zîncănoaia nu mai trece plătită să tămîieze morminte,
doar gineri-su Cîrlogan şi cu Pia avînd sacii de rafie
sub braţ, nici Ioana lu’ Ionică mereu îmbrăcată în alb
nu vine de la Luculeşti pe potecă, nici omu’ ei, Ion Săraru,
cel cu drumurile multe, nici Geoge Popa ţîrcovnicul
nu mai trece cîntînd bisericeşte pe nas, da’ Tică al lu’ Ică
povesteşte şi acum c-a văzut un cap cît capu’ la mîrtan,
Marcela şitoianca se duce mereu cu rufe la Olteţ,
iar Gheorghe la peşte la Olt, Nuşa la părău la porci,
la Iurgă boierul mai vine doar Nelu şi cu Neluş fotografu’,
n-a mai rămas nimic din curtea aia, unde tăiam prune
cu bunică-mea la fermă, de la ai Tomii trece Aristică
lăutaru’, Gheorghiţa la muncă la oameni,
Pătru şi cu Floarea nu, ţin minte că aveau un cîne gri
în casă şi care dormea pe plită, Costain stă tot sub pat
în troacă, iar Mărioara cu amantu’ ei, Bîcete,
venit din Bodeşti obosit, se iubesc în pat,
Mielu’ lu’ Mărian nu mai trece să se laude cu copiii ei
ajunşi judecători, profesori, nici învăţătoru’ Mişa
să facă nişte poze la miri şi la morţi, nici tată-său Maxim,
care prin 1965 aducea din oraş mingi de tenis de cîmp
şi le dădea pe ouă la băieţi, la Drăgulescu trec toţi
după tranzistori şi bujii, după ce au trecut toată viaţa,
la Lăbeşti nu mai trece Nicolae, nici poetul Lotreanu,
doar Leana cu copiii discret, Ică, fratele naşului meu,
Geoge, aviator la Bucureşti, nu mai trece cu sîmburi
de nucă la tîrg, nici Vetuţa peste drum la vacă,
în schimb se aud pentru tot satu’ Nana şi cu Pîrvu
şahistu’ ocărînd pe careva, mai pe urmă vin oxigenate
şi fetele lor poreclite “Păpuşile Muppets”,
pe care le cheamă şi astăzi Viorica, Liciu şi Mihaela,
Cerăceanu cu Lucica vin să facă spre seară un scandal
în zăvoi, Sergentu’ Mitru lu’ Sîmion s-a săturat
să stea toată ziua în pat şi-a murit, mai trece doar Lena,
fără vaca Priana şi trăgînd un căruţ după ea,
în schimb nu mai trec vecinii ei de su’ coastă, Ion Popa
şi cu Măria lui, care stăteau într-un grajd sub fînar,
lăsaseră casa copiilor lor înfiaţi, da’ Gicu şi cu Măria
fac o-ncălzire de pumni ca la tobe
şi se duc după aia voiniceşte la muncă, rar mai vine Nadia
dînd vacile dracu’ şi cu Tiberică forţosu’, cel mai bun
prieten al meu şi care acum e şef la o staţie de PECO
la Sadu, acasă la noi nu mai trece neica Pătru lu’ Băzăvan,
cel iubit în tot satu’ şi nici Mitra venită aci de la Nistoreşti,
doar bunică-mea Măria blăstămînd că i-au călcat
leşinăturile mejdina, iar taică-meu, Victor, nu vine
că are serviciu mai greu şi e şi primu’ în sat doctorand
la Regulane, de peste drum nu mai trece Gheorghe al lu’
Ghiţă-Bulivai înjurînd pe Dumnezău, nici muiere-sa,
Genica, mereu credincioasă, numai Mielu Labă trece
vorbind singur despre Ion Antonescu, Aurica lu’ Mitoi,
care stătea la poartă cu paru’ în mînă cînd coboram
cu vacile sara din deal de la Ponor să nu-i lovim merii
cu pietre, s-a pierdut mai de mult, doar nepotu-su Bebe
mai vine să dărîme casa şi s-o dea cu bucata, la Codiţăşti
nu mai trece Tîrlea să facă astereale la alţii,
doar mustăcioasa de Micu crescînd pui de curcă,
Măriţa lu’ Cruceru, vrăjitoarea, care stătea la miezu’
nopţii dezbrăcată în baltă, în stuf, nu mai trece nici ea,
nici Cruceru gîngăvitu’ îmbrăcat în costum popular
şi la spatele casei făcîndu-şi nevoile, nici Mitran
nu mai trece cu litruţa de ţuică la piept,
doar Aristică Cioiu vesel, Vasile Ciuteanu vine de la lucru
şi parcă aleargă acasă, mi-era cumplit de frică de el că mă
bagă în sac, la Băzăvani n-a mai trecut Vasîlică de mult,
popa vine acasă să-l împărtăşească,
numai el cu Pleşcănoaia au mai rămas dintre copiii lu’
Mitru, da’ trece Leu cu Mitel şi cu Ionel cu vacile în Creţu
şi să voteze liberalii, strigă toţi în gura mare că odată
ş-odată tot o să ia puterea, Ileana s-a dus după bărbat
la Jimbolia, oraşu’ care se scria odată pe ţîgle, Nelu lu’
Grigoroiu nu mai trece cu capu-n pămînt, doar umflata
de Valica Năsfiroasa la tub la spălat, nici Geoică
nu mai trece cîntînd la frunză de nuc, doar Constanţa
cu comenzi la ţesut şi cu Ion după ea ca viţălu’,
Speranţa trece la coafor marchizîtă toată, şi acum mai are
gagici, iarna îi aduce acasă de prin alte sate, primăvara
mor, Ion al lu’ Gicu, buldozeristu’ de la Mina Berbeşti,
trece albit însoţît de curfutiţa Sîlvia sfîrleaza, Pătru lu’
Miroiu, zîs şi Mierlă, care în fiecare an
cădea în cap din nuci, nu mai trece nici el
cu gîtu’ în ghips, doar Sadia mai pleacă iarna
la copii, Dinie cel invidios, lăudăros şi harnic,
pe bicicletă trece la coperativă, dar fără nevastă-sa Mitica,
Iosîf trece leneş, da’ nimeni nu ştie cîţi copii mai are prin
sat, şi nici Măria lui, care punea sperietori în porumbi,
nu mai trece, Mitu Lincăi, zîs şi Chioru’ cu boala copiilor,
nu mai trece pîrîindu-şi pantalonii, nici Costică Ioana
cu glasul subţire nu trece plîngîndu-se mereu de viaţă,
doar Lina cu Tatiana şi cu Gigel şoferu’ de pe dubă,
Virgil, zîs şi Surdu lu’ Gorie, trece cu o bicicletă cu spiţele
rupte, dar muierea lui, croitoreasa şchioapă, nu, nici Gogu
lu’ Miroiu, zîs şi Prostu’ lu’ Miroiu, cel mai folclorizat din
tot satul din pricina inteligenţei şi singurul care purta pe
cap un clop de la ciobani, numai nevastă-sa Măria,
ibovnica la toţi pădurarii care plăteau serviciile în buşteni
de gorun mai trece cu plasele-n mînă, Gicu lu’ Crucilă
mai ia o pauză la rindea şi trece mai rar îmbrăcat în dimie,
Lucica lui îl ceartă de-o viaţă că-şi fumează sănătatea şi dă
banii degeaba pe ţîgării Carpaţi, Mărian al lu’ Ghiţă, cel
mai tare lătrău, trece înjurînd la oamenii din sat, la orice
scandal e purtător de cuvînt şi-o bate cu pumnii în spate
pe nevastă-sa Lena, care fura bucături de la găleată,
muşcheţi şi trandafiri şi le dădea pe beutură la oameni,
şi eu am mers cînd eram mic prin porumbii ei trimis de
bunică să fac o tranzacţie cu o sticlă de ţuică în sîn,
Coliţă al Giurcanei mai cîntă şi acum la piculină şi
jinduieşte după comunişti, care-l chemau la bal să facă
horă, fie-sa Milica ar trece, da’ n-a trecut în 40 de ani pe
pod decît o dată, cînd a înălţat nebunu’ de Sandu lu’
Golgotă farfuria zburătoare pe terenul de fotbal,
Valica, întruna de pază la cireşele pietroase, nu trece nici
ea peste podul Corşorului de peste Părăul al Tulbure.
nici eu nu mai trec.
Singur printre încercări
Doi pensionari pe o bancă-ntr-un parc
cu ruine conservate simbolic
şi-au luat de acasă
nişte ceai ne-ndulcit
într-o sticlă de bere,
iar el, mai bătrîn,
cuprinzînd-o de umeri
s-o ferească puţin
de vremea ce veni peste ei
în ţara pe care-o iubesc,
îi spune atent odată cu mine:
nu vrei să încerci?
nişte tineri teribili,
sătui de zile trăite pe străzi româneşti,
aşteaptă la rînd în mare-agitaţie
să vadă un film
pentru care-au fugit de la şcoală
cu profesorul lor.
şi vine un timp peste ei,
ba chiar un destin,
ca un parfum de femeie matură,
întrebîndu-i la başcă odată cu mine:
de ce nu-ncercaţi?
în faţa unei vitrine cu blănuri,
puţin mai încolo,
o familie de graşi a coborît rîzînd
dintr-o maşină scumpă
şi odată cu mine
au întrebat pe vînzătoarea cea blondă:
putem să încercăm cîte ceva?
îmi continui plimbarea departe prin frig
nemaiprivind ca altădată cerul,
ci doar luminile înalte de la geamuri,
în mîna mea se nasc poeme pentru oameni.
o umbră lîngă mine
se lungeşte spre ei întrebîndu-mă-ncet:
nu vrei să-i încerci?
doi lăutari cîntînd la viori peticite
trec pe la mese-ntr-un bar
şi se laudă la toţi
că ştiu orice cîntec...
apoi aleg după ochi
pe cîte unu’ mai singur
întrebîndu-l şmechereşte odată cu mine:
nu vrei să ne-ncerci?
şi încă mă mai plimb
cîntînd cu poezia întruna la timp,
în noapte, pe la două,
o prostituată frumoasă
tremură de ger lîngă un perete
din cărămizi refractare
şi abia mă mai poate-ntreba:
nu vrei să mă-ncerci?
într-un hotel, care se cheamă
la fel de simbolic “Valahia”,
se-ntîmplă acum
doar ce se mai poate-ntîmpla
în ţara aceasta.
la televizorul nebăgat în seamă
sînt ştirile-n reluare şi rîd,
iar de deasupra unui pat primitor
precum un poem
mai încearcă să cadă-n răstimpuri
dintr-o crizantemă albă
cîte două petale
pe şoldul tău dintr-un pămînt fierbinte,
plus două secunde şi două atingeri
din inima mea.
Tîrgovişte, 20 octombrie 2000
Poeme dinaintea ruperii de tinereţe
1. Afară se întîmplă lucruri simple,
nimic memorabil pentru om.
gesturile şi toate reprezentările lui
au plecat prin lume cu marele circ,
oraşul întunecat s-a acoperit cu lumină,
iar păsările stau culcate la pămînt,
lipite atent de speranţe.
de pe undeva venit, s-a căţărat timpul
pe feţele oamenilor care stau la geamuri.
tu vino lîngă mine să-ţi arăt cum ne priveşte calm
prin colţul ferestrei.
afară este voinţa, iar aici nu-i nimic de prisos,
nici măcar cea din urmă dorinţă.
ţi-e teamă că totul e joc?
în clipa aceasta eşti cea mai atentă femeie,
însă gîndurile pleacă uşor de la tine
şi mor pînă la mîna mea.
nici măcar să mă priveşti întruna nu trebuie acum,
aşteaptă hotărîrile mele şi mai ghiceşte şi tu cîte ceva.
tu, femeie tînără, îmi datorezi inspiraţia din seara aceasta
şi-n tot acest timp am să-ţi aduc dulceaţă.
afară se întîmplă lucruri simple,
nimic memorabil pentru om.
timpul a coborît pe străzi între blocuri
şi aşteapt-un ţigan venit de departe,
peste care cad fîşii şi zdrenţe de lumină.
a răguşit ţiganul, dar strigă mereu că vinde pămînt
pentru flori, burlane şi facturi fiscale.
tu vino lîngă mine să-ţi arăt
cum afară se întîmplă numai lucruri simple.
nu-ţi fie teamă, nimic nu e joc.
în noaptea asta tramvaiele şi oamenii
se vor retrage la bază, numai tu dintre toţi
te vei trezi lîngă mine într-o dimineaţă comună
şi vei înţelege atunci toată petrecerea vremii.
2. Femeia cu ceasuri străvechi îngropate în carne
încă mai determină timpul pe străzile lumii.
cu o cîrpă rămasă din mantii mai vechi
îi şterge mereu Dumnezeu genunchii calzi şi umezi.
metaforice pietre o lovesc în piept
şi cad pe pămînt
ca întîmplări ale vremii.
eu am pus mîngîiere în palme şi ating această femeie
numai cu timpul meu.
de cînd Creatorul a suflat peste ea, îi flutură întruna
rochiţa şi privirea.
pune şi tu, trecătorule, obrazul pe genunchiul ei
şi vei simţi cît de puternică îi fu rugăciunea.
în alte seri trupu-i se dezveleşte perspicacităţii mele
şi calm prelungeşte pămîntul dinaintea mea.
pe străzi, mai pe lîngă oameni, în grea înghesuială,
mi-e frică de orbii aceia cu mîinile reci,
de veteranii de război căzuţi la datorie pe scări de metrou
în lupta cu România prezentă.
3. Cuvintele poetului tînăr sînt pline de viciu şi de
Dumnezeu, tari ca înaltele şi consacratele dogme.
aroma femeilor în floare l-au transformat din vierme
în fluture mare, iar azi îl poartă uşor din puternice paturi
în dicţionare proaste. acestor femei, de supărare chiar şi
Dumnezeu le-a despicat odată pulpele cu barda
şi de atunci bărbaţii sînt chemaţi să alunge moartea
şi să le aducă aminte încet de rana căderii, să le mîngîie
acolo (a iertare) unde mai înainte lovi Demiurgul. iar ele,
atît de atente la tainele lumii, ar vrea să fie întruna iertate,
chiar plîng pentru asta. cel mai iubit dintre toţi e acela
care-a dovedit că ştie să le ierte cel mai mult
şi cel mai bine. toate arderile feminine din universala
cultură stau azi mărturie
şi au ajuns dintre ele şi prin camera mea.
toate acestea le-am spus şi nu m-a crezut,
doborîtă de seară ea cade peste carne, iar umerii ei
îi trag peste mine în noapte
ca pe nişte porţi de pămînt.
Lecţie despre poezie astăzi
sau poem din oraşul cu ceasul mergînd
mereu înapoi
(se poate servi într-un zîmbet uşor)
Cum lasă mătuşile
urile şi furcile,
fata mare cusătura,
patima şi umflătura,
aşa lasă într-o parte
orice dregi şi orice carte...
scoal’, brezoaie,
ca să-ţi spun o poezoaie,
brezăiţa moşului
la mîna şodosului!
poala dealului să-mi salte
peste pieptu’ opăritu’
de suflarea calului
care sparie păsăritu’.
decît o lectură mare
din cartea unui urît,
mai bine un zădărît
şi aflarea lîngă tine
a frumosului poet
cu buzele lui de get.
tot mai comun şi tot mai adulat
cu sîngele mîncîndu-mă în venă,
ridic metafora cu mîna stîngă
şi, vai, o muză o sărută fără jenă.
sînt frumos, isteţ, puternic
şi pe străzi şi în saloane,
muşatin pe calul etnic,
iar pe Doamna Poezie
am cam prins-o de volane...
muzele pe umăr
epoleţi îmi pun,
abia pot să număr
în optul prea bun
şi ele îmi spun:
“teleleu prin sufletul meu,
lichea de catifea,
golanul meu de aur...”
chiar dacă este iarnă acolo la voi,
sînt un poet de interioare
şi nimeni în lumea aceasta de foi
nu va putea să-mi ieie
imaginea cînd străluceşte-n noapte
printre şoapte,
udă şi frumoasă, o femeie.
chiar dacă este iarnă mai multă acolo la voi,
de mii de ani stau la fereastră şi ştiu
că nimeni în lumea aceasta de oameni prea goi
nu va putea să-mi ieie
dintr-un apartament friguros
splendoarea aceea, cînd la veioză văd
cum se înalţă aburi din femeie.
cu degetele amintirii bat în geam
şi se-mpletesc în inima mea norii.
apa e fierbinte, capul l-am băgat în lighean,
mă şterg şi curăţ aragazu’
pînă se mai închid porii.
afară-i frig şi de atîta ger
s-a mai ascuns şi timpul
în fund la cîinii străzii,
cîinii lui B.B.,
iar peste neam migratorii lăsară genetic
în femeile dace
să migrăm de tot din noi înşine...
Horea, Ştefan şi Mihai,
în halate albe-n Rai,
ne prepară grabnic
din pricina foamei
papanaşi istorici,
langoşi
şi compot...
frate, alţii în locul tău înţeleg viaţa!
cartieru’ în care te mişti e ud de vitamină
ca burta mumei tale.
toţi rîd de slăbiciunea ta
şi bani fac din ea,
fereşte-te de lux...
ca să fii credibil!
n-ai încredere decît în groapa
care-i nudă înaintea ta,
fii deştept cum ţi-este soarta!
nu vorbi la fraieri,
rupe-te în viaţa ta
şi ia-o-n mînă bine!
românaşu’ e naş şi lup pentru românaş,
frate!
televizorul voliţional-afectiv colorat
e ca un mare sîn lăsat,
cu sfîrcul gros înfipt în capul nostru.
în lapte se spală
tinereţea lumii
să fie mai frumoasă ca moartea...
şi tare-i tîrziu, m-am gîndit la carne şi la suflet
şi n-am mai iubit.
emoţiile în casa asta cad în avalanşe
de pe igrasie
şi fac poezii!
în bucătărie, găleata de gunoi în ferment
s-a rezemat în umeri de calorifer,
cu toarta în şolduri ca o ţaţă încinsă de ţară
declară iubire pe veci
legumelor care mă fac puternic...
stau întinse pe masă,
crude,
cu sfîrcurile verzi
peste care îşi plimbă fereastra
limbile ei de lumină,
orgie de gîndaci
le muşcă de margini
ofilindu-le crud
pîn’ la peţiol.
femelofagia mea a invadat destinul,
ochii şi haina.
mistere mărunte se ascund
sau se arată
în aceste cusături peste carne
şi poate
peste suflet puţin...
şi iar şi iar mă mănîncă sîngele în venă,
numai din cauza socialului
voi începe să iubesc!
de multe ori îmi pare rău
că plimbările mele cu femeia în seară
sînt pervertite de intenţia dragostei...
oraşul mă cheamă,
îmi vine să umblu
din pricina străzilor
şi a oamenilor.
mi-am dat întîlnire cu ea,
îmi făcuse altădată invitaţii din astea,
cu mult intelect,
să alergăm împreună pe la stadion şi prin parcuri,
prin aceste paturi ale oraşului nostru,
apoi să vorbim problemele ei,
chiar şi problemele ţării,
să-i spun eu ce rezolvări de situaţie mai sînt...
efortul în comun dă încredere
şi în seara aceea îi venise vremea!
rar mai găseşti acum femei
cu necesităţi
culturale,
sînt fante de Parîng, mi-e şi mie greu
şi nu pierd ocazia de-o alergătură,
ori de un consens
la slăbiciunea mea
cu iubirea
de ţară...
ea mă priveşte încet
şi are-o discutabilă admiraţie în ochi
spunîndu-mi că vrea şi ea
să se simtă iubită,
aşa-i place ei să fie femeie.
de parcă eu vreau altceva!
“îmi este teamă de tine puţin,
să fii tandru cu mine aşa cum te cred
şi nu cum te văd
şi să ai răbdare...”
aşa mă gîndisem şi eu,
pe deasupra, femeie, o să te învăţ
să îţi simţi cuvintele.
este frumos seara în tîrgul de la Jiu,
oraşul simbolurilor culturale de care se trage
cu tractorul,
de asta ni s-a aplecat Coloana, au ajuns la concluzie
specialiştii străini
într-un răspuns variat,
oraşul în care cel mai bun drujbist premiat
a făcut să cadă copacii în parc
direct pe grămada de scaune de pe aleea
cu acelaşi nume.
oraşul meu are în centrul lui
şi un ceas electronic pus de Primărie
să măsoare distanţa pînă la eclipsă
şi merge mereu înapoi,
abia o dată au reuşit cu greu să-l fixeze,
dar după o zi au dat ăştia ora înapoi...
şi aşa a rămas ca toate pe-aci!
pe ea o ţiu de mînă cu gînd s-o ţiu de suflet.
e mîndră de cele două patemi ale mele:
să mă îmbrac şi să să mă dezbrac bine.
se uită timid la vitrine
şi-ar vrea să-şi pună-ntruna
ţoale
peste trupul pe care-l bănuiesc,
are o strîngere uşoară pentru mersul meu
grăbit prin lume.
cofetăria atinsă de străzi, barul mîngîind destine,
toate stau înfrigurate-n tranziţie,
cu gurile mari deschise spre noi -
cei doi clienţi pentru impozit trecînd îmbrăţişaţi.
e atît de frumos şi ce bine mă simt!
mi-e drag oraşul acesta
cu oameni de cultură simpatici şi trişti
şi mereu certaţi pentru cine-i mai mare,
dar care n-au publicat nimic pîn-acum,
malahişti în serie, grăniceri între emoţii sociale,
alcool şi nebunie,
buni organizatori de serbări cîmpeneşti
după care se bat şi plîng, deloc de durere
şi numai de ciudă.
se duc pe rînd şi se iartă la Dumnezeul mereu înjurat,
niciodată nu se iartă înainte.
la unul dintre ei am găsit-o pe fata aceasta,
terminase Dreptul şi vroia să aibă serviciu-n cultură,
fata asta era bucuria vieţii şi puterea ursului poetic.
e genul Milagros, dar puţin mai înţepată...
şi mai fără de destin. nu se-nşală în alegeri,
păi da, de asta-i mai tot timpul fericită!
mă întreabă din Teologie, să mă vadă cum gîndesc despre
multe lucruri, mai pe la sfîrşit şi despre familie
să vadă ce ştiu şi e curioasă precum un eretic care vrea
să afle dacă oamenii îi vor accepta teoria.
îi fac referinţe la chestiuni de-nceput,
ca la cărţile noi, de pe vremea cînd dragostea
nu se despărţise de om...
sînt nori, sînt nori, femeie, peste tot,
seamănă cu paturi vechi, sculptate în suflări
ca-n vechile bordele.
nu vreau ca ploaia să te ude, nu ea,
nu merită pentru că nu te cunoaşte deloc
şi vreau să te feresc de lume.
mai bine hai la mine să mă înţelegi pe deplin,
sînt singur acasă poznaş,
mama e la Petroşani la bunică să-i cumpere cartofi
şi ardei pentru iarnă,
iar tata e la facultate să-şi dea doctoratu’
la Academia Regules-Hercules şi are o temă
mai frumoasă ca el:
“Urmările penale ale contactului sexual neprotejat”,
nu ştiu la ce secţiune juridică se încadrează,
dar, oricum, la Dreptul familiei, nu cred.
ochii tăi rotunzi ca dorurile mele
să urce coborîţi pe fiecare treaptă de scară de bloc
sau să se înalţe de la ochii mei
în tavanul liftului
şi întîlniţi din nou de ochii mei
să văd cum înţeleg...
ce s-a-ntîmplat cu lumea.
e bine cînd faci poezii,
emoţia îţi creşte, respectul la fel,
pe la treizeci de ani eşti tată bun pentru copii,
îţi dă mîna să le iei un scutecel
să le pui sub cocoşel.
cît e scriitorul, el mereu sileşte,
pune osteneală, doruri şi orbire
ca mărit să fie, dar sărman priveşte
cum întreaga ţară nu-l are de ştire
şi se năruieşte.
|
bravenet.com
